Povestea dintre noi

În nopțile lungi, când stelele clipesc,
Îmi pare că șoptesc ce nu mai risc.
Cuvinte nerostite, pierdute în vânt,
Toate dorințele ce-au rămas doar cânt.

Te-am visat adesea, dar mereu erai departe,
Un miraj în pustiu, un dor ce nu se-mparte.
Cu mâna întinsă, încercam să te prind,
Dar te pierdeai în umbră, tot mai strălucind.

Îți amintești cum râdeam amândoi?
Părea că nimic nu poate sta între noi.
Dar râsul acela s-a stins încet,
Lăsând doar ecouri și-un drum neted.

Eu te-am iubit cu o forță nebună,
Dar tu erai o umbră ce fugea de lună.
De ce n-ai putut să vezi în mine
Ce vedeam eu în noi, o iubire depline?

Prieteni, străini, iubire pierdută,
Povestea noastră e o carte ruptă.
Cuvinte lipsă, pagini smulse-n vânt,
O taină amară ce încă mă frământ.

Am căutat alinare în alte priviri,
Dar niciuna nu-ți putea lua amintirile.
Tu, singurul ce mi-a furat inima,
Acum ești doar o umbră ce mă bântuie.

Te-am așteptat de-atâtea ori,
Sub ploaie, sub ceruri pline de nori.
Dar tu ai venit doar când ți-a fost greu,
Și m-ai lăsat să mă pierd în visul meu.

Într-o zi, am decis să plec, să fug,
Dar chiar și atunci, te simțeam ca un jug.
Tu, greutatea pe care o purtam,
Chiar dacă-n sufletul meu mă rupeam.

Au trecut anotimpuri, iar timpul trece,
Dar rana lăsată de tine nu se petrece.
Tu ești un cântec, o poezie tristă,
O iubire pierdută, o dorință interzisă.

Poate că într-o zi vei citi aceste rânduri,
Și vei simți în suflet acele arsuri.
Dar până atunci, îmi trăiesc viața-n tăcere,
Purtând cu mine doar dorul și durerea.

Am scris despre tine cu cerneală amară,
Fiecare literă fiind o povară.
Dar nu pot să mă opresc, căci tu ești în tot,
Ești răsăritul meu și ultimul meu foc.

Ne-am iubit în tăcere, dar am pierdut,
Doi copii ce-au visat la infinitul absolut.
Dar infinitul nostru s-a rupt pe jumătate,
Lăsând doar bucăți de iubire furate.

În fiecare zi îți văd chipul în vis,
Și mă întreb dacă și tu m-ai iubit vreodată, nescris.
Dar tăcerea ta este răspunsul pe care-l știu,
O iubire unilaterală, un destin pustiu.

Te-am strigat în nopți de singurătate,
Dar ecoul meu s-a pierdut în departe.
Tu nu ai întors privirea, nu m-ai auzit,
Iar eu am rămas în visul neîmplinit.

Tu ești povestea ce mă definește,
O iubire ce doare, dar nu se sfârșește.
Și chiar de-ai plecat, ești tot în al meu suflet,
Un cântec pierdut ce-și caută răsuflet.

Aș vrea să-ți spun că te-am uitat,
Dar ar fi o minciună ce nu m-ar fi salvat.
Pentru că tu ești în fiecare vers,
O poveste scrisă în al inimii univers.

Aș vrea să mă eliberez, dar mă agăț de tine,
Ca de o ramură ce promite mai bine.
Dar ramura e fragilă, iar eu cad mereu,
Lovindu-mă de amintiri ce mă dor cel mai greu.

În nopțile lungi, când stelele clipesc,
Îmi pare că șoptesc ce nu mai risc.
Cuvinte nerostite, pierdute în vânt,
Toate dorințele ce-au rămas doar cânt.

Te-am visat adesea, dar mereu erai departe,
Un miraj în pustiu, un dor ce nu se-mparte.
Cu mâna întinsă, încercam să te prind,
Dar te pierdeai în umbră, tot mai strălucind.

Îți amintești cum râdeam amândoi?
Părea că nimic nu poate sta între noi.
Dar râsul acela s-a stins încet,
Lăsând doar ecouri și-un drum neted.

Eu te-am iubit cu o forță nebună,
Dar tu erai o umbră ce fugea de lună.
De ce n-ai putut să vezi în mine
Ce vedeam eu în noi, o iubire depline?

Prieteni, străini, iubire pierdută,
Povestea noastră e o carte ruptă.
Cuvinte lipsă, pagini smulse-n vânt,
O taină amară ce încă mă frământ.

Am căutat alinare în alte priviri,
Dar niciuna nu-ți putea lua amintirile.
Tu, singurul ce mi-a furat inima,
Acum ești doar o umbră ce mă bântuie.

Te-am așteptat de-atâtea ori,
Sub ploaie, sub ceruri pline de nori.
Dar tu ai venit doar când ți-a fost greu,
Și m-ai lăsat să mă pierd în visul meu.

Într-o zi, am decis să plec, să fug,
Dar chiar și atunci, te simțeam ca un jug.
Tu, greutatea pe care o purtam,
Chiar dacă-n sufletul meu mă rupeam.

Au trecut anotimpuri, iar timpul trece,
Dar rana lăsată de tine nu se petrece.
Tu ești un cântec, o poezie tristă,
O iubire pierdută, o dorință interzisă.

Poate că într-o zi vei citi aceste rânduri,
Și vei simți în suflet acele arsuri.
Dar până atunci, îmi trăiesc viața-n tăcere,
Purtând cu mine doar dorul și durerea.

Am scris despre tine cu cerneală amară,
Fiecare literă fiind o povară.
Dar nu pot să mă opresc, căci tu ești în tot,
Ești răsăritul meu și ultimul meu foc.

Ne-am iubit în tăcere, dar am pierdut,
Doi copii ce-au visat la infinitul absolut.
Dar infinitul nostru s-a rupt pe jumătate,
Lăsând doar bucăți de iubire furate.

În fiecare zi îți văd chipul în vis,
Și mă întreb dacă și tu m-ai iubit vreodată, nescris.
Dar tăcerea ta este răspunsul pe care-l știu,
O iubire unilaterală, un destin pustiu.

Te-am strigat în nopți de singurătate,
Dar ecoul meu s-a pierdut în departe.
Tu nu ai întors privirea, nu m-ai auzit,
Iar eu am rămas în visul neîmplinit.

Tu ești povestea ce mă definește,
O iubire ce doare, dar nu se sfârșește.
Și chiar de-ai plecat, ești tot în al meu suflet,
Un cântec pierdut ce-și caută răsuflet.

Aș vrea să-ți spun că te-am uitat,
Dar ar fi o minciună ce nu m-ar fi salvat.
Pentru că tu ești în fiecare vers,
O poveste scrisă în al inimii univers.

Aș vrea să mă eliberez, dar mă agăț de tine,
Ca de o ramură ce promite mai bine.
Dar ramura e fragilă, iar eu cad mereu,
Lovindu-mă de amintiri ce mă dor cel mai greu.

Am vrut să te las, să te uit definitiv,
Dar amintirea ta rămâne un instinct primitiv.
E ca un ecou ce nu-l pot alunga,
O parte din mine ce mereu va sta.

În ochii tăi, am văzut universuri,
Dar tu m-ai lăsat să mă pierd în reversuri.
Aș fi vrut să cred că există un „noi”,
Dar drumurile ne-au despărțit în ploi.

Erai lumina ce-mi arăta cărarea,
Dar apoi te-ai stins, lăsându-mi doar chemarea.
Un gol imens, o rană deschisă,
Tu ai fost iubirea mea neîmpărtășită.

Și totuși, te iubesc chiar și acum,
Chiar dacă între noi e doar fum.
Tu, fantoma ce mă veghează noaptea,
Ești dorul ce-mi sfâșie toată așteptarea.

Mă gândesc cum ar fi fost altfel,
Dacă nu te-ai fi ascuns sub acel văl.
Poate am fi fost fericiți, fără teamă,
Dar destinul ne-a scris povestea în dramă.

Am scris mii de scrisori ce nu ți le-am trimis,
Fiecare cu un dor ce nu a fost promis.
Cuvintele mele sunt doar pentru tine,
Dar tu nu le-ai vrut niciodată să-ți vină.

Aș fi vrut să te țin o singură dată,
Să-ți spun că tu ești lumea mea toată.
Dar șoaptele mele s-au pierdut în tăcere,
Și eu am rămas doar cu a mea durere.

Tu mi-ai dat lecții pe care nu le-am cerut,
Dar din ele am învățat cât am pierdut.
Te-am iubit, chiar și când nu mai puteam,
Iar tu erai departe, și eu plângeam.

În ochii altora, încerc să găsesc,
Ceva din tine, dar nu reușesc.
Tu ești unic, o poveste de dor,
Un capitol pe care-l iubesc și-l ador.

Când mă întorc în trecut, mă întreb mereu,
Cum am ajuns să fiu doar un ecou?
Cum am lăsat iubirea să se piardă așa,
Când în inima mea erai tot ce conta?

Nu știu dacă m-ai iubit vreodată,
Dar în sufletul meu vei rămâne vreodată.
Un foc ce arde, chiar dacă-i stingher,
O poveste pierdută sub un cer efemer.

Mi-ai fost lecție, mi-ai fost răni și lumină,
Un contrast amar, o poveste divină.
Și chiar dacă doare, te port în adânc,
Ca pe un cântec ce mă ține pe pământ.

Am jurat de atâtea ori că te voi uita,
Dar de fiecare dată, te-am regăsit în inima mea.
Tu ești un labirint fără de sfârșit,
Un vis frumos, dar niciodată împlinit.

Te-am căutat în stele, în fiecare apus,
Dar nici cerul nu mi-a dat vreun răspuns.
Tu ești tăcerea ce mă face să sper,
Că poate, cândva, ne vom regăsi sub cer.

Îmi imaginez cum ar fi fost să te știu,
Să-ți simt iubirea ca pe un râu viu.
Dar tu ești un secret pe care-l păstrez,
Un dor ce nu-l pot explica, doar visez.

Mă întrebi, poate, de ce te-am iubit?
Pentru că ai fost tot ce n-am avut niciodată, infinit.
Un mister ce m-a atras fără să vreau,
O poveste ce mereu o scriu și o trăiau.

Dar nu mai pot să trăiesc în trecut,
E timpul să las tot ce am pierdut.
Te port în suflet, dar mă eliberez,
Din lanțurile dorului, încet mă refac.

Poate într-o zi, peste ani mulți de-acum,
Ne vom întâlni și ne vom zâmbi pe drum.
Dar până atunci, tu ești doar un ecou,
Un suflet pierdut, dar drag, al meu.

Am fost doi străini ce s-au iubit în tăcere,
Dar povestea noastră a fost doar durere.
Te las acum, cu ultimele mele cuvinte,
Și-ți doresc doar fericire înainte.

Aș vrea să închid cartea, dar mă doare,
Să te las acolo, pierdut în visare.
Tu ești răspunsul și întrebarea,
Tu ești și rana, și vindecarea.

Poate vei citi rândurile mele târziu,
Și vei înțelege cât te-am iubit, pe veciu.
Dar nu vreau regrete, ci doar un final,
O pace dulce, un dor neutral.

Fiecare lacrimă ce pentru tine a căzut,
E o dovadă a cât de mult te-am avut.
Dar timpul mă învață să te las să pleci,
Să pășesc înainte, fără să mă îneci.

Îți spun adio, dar în sufletul meu,
Tu vei rămâne mereu un dor greu.
Un dor dulce-amar, ce nu se va stinge,
O iubire pierdută ce inima o-nfrânge.

Am ajuns la finalul acestui poem,
Dar nu și la finalul iubirii din sistem.
Pentru că, oricât de mult voi merge departe,
Tu vei rămâne în suflet, ca o carte.

Te-am iubit cu toată ființa mea,
Dar acum, te las în urma mea.
Mă ridic, mă eliberez, privesc spre cer,
Un nou început, fără vreun mister.

Dar chiar și așa, o parte din mine,
Te va iubi mereu, oriunde m-aș duce.
Tu ești trecutul, dar și prezentul meu,
O rană deschisă, un dor greu.

Te-am pierdut, dar m-am regăsit,
Și în asta găsesc un motiv nesfârșit.
Să trăiesc, să sper, să iubesc din nou,
Să privesc spre viitor, spre al meu ecou.

Povestea noastră nu va fi uitată,
Ea va trăi în mine, mereu curată.
Dar acum, îmi iau rămas-bun de la tine,
Și mă las în voia timpului ce vine.

Te-am iubit, iar asta nu va dispărea,
Dar acum, închid această poveste-a mea.
Un nou capitol mă așteaptă acum,
Un drum fără tine, dar plin de parfum.

Cu fiecare vers, m-am eliberat,
Din lanțurile dorului ce m-au legat.
Tu ești un capitol ce s-a sfârșit,
Dar iubirea mea pentru tine a fost infinit.

Închid ochii și îți mulțumesc,
Pentru că, prin tine, am învățat să iubesc.
Și chiar dacă doare, sunt mai puternică acum,
Căci am învățat să pășesc pe propriul drum.

Tu vei rămâne o stea în trecut,
O iubire ce-n suflet mi-a crescut.
Dar acum, mă uit spre viitor cu speranță,
Gata să-mi trăiesc viața, fără ezitare sau absență.

Și astfel, povestea noastră ajunge la final,
Un cântec trist, dar sublim, abisal.
Te-am iubit, dar acum te las să pleci,
Cu tot ce am fost, sub cerul de veci.

IOANA MARIA

Ioana Maria este elevă în VI D, clasa prof. Eugen Furtos, pregătită la clasă la Limba română de prof. Loredana Gabor.