Adolescența este poate cea mai intensă și contradictorie perioadă din viața unui om. Este vârsta în care totul pare posibil, dar și totul pare confuz. Unii o numesc „vârsta de aur”, alții o văd ca pe o etapă a neliniștii. Adevărul este că adolescența este ambele – o combinație explozivă de visuri, întrebări, frici și curaj.
Pentru mulți adolescenți, această perioadă începe cu o simplă întrebare: „Cine sunt eu, de fapt?” Și de aici pornește un drum lung, uneori obositor, dar necesar. Nu mai ești copil, dar nici adult. Nu mai vrei să fii ghidat în tot ce faci, dar încă ai nevoie de sprijin. Vrei libertate, dar te temi de responsabilitate. E o luptă tăcută între ce simți și ce ți se cere.
În adolescență, emoțiile sunt ca o furtună de vară – vin brusc, sunt intense și te lasă uneori fără răspunsuri. Prietenii devin extrem de importanți, pentru că te înțeleg fără prea multe explicații. Familia pare că nu te mai „prinde”, și totuși, în momentele de criză, tot acolo te întorci. Este o perioadă în care cauți iubire, sens, validare, dar mai ales libertatea de a fi tu însuți.
Dar poate cel mai frumos lucru despre adolescență este că nu ești singur. Toți trecem prin asta. Chiar dacă fiecare simte altfel, toți avem momente în care ne întrebăm dacă suntem „destul”.
Și tocmai prin această nesiguranță învățăm cine suntem cu adevărat.
Viața mea de adolescent este… complicată. Dar nu într-un mod dramatic, ci într-un mod greu de explicat. E ca un carusel de emoții – azi râd fără motiv, mâine simt că nimic nu merge bine. Am zile în care mă simt încrezătoare și puternică, dar și zile în care nu știu ce vreau, cine sunt sau încotro mă îndrept.
Cel mai greu lucru, cred, este că simt presiune din toate părțile. Școala cere performanță, părinții vor „ce e mai bine pentru mine”, prietenii au așteptări, iar eu trebuie să par că le am pe toate sub control. Adevărul e că nu le am. Și e în regulă. Încep să învăț că nu trebuie să fiu perfectă.
Dar adolescența mea înseamnă și descoperiri. Îmi dau seama ce îmi place, ce mă pasionează, cine sunt prietenii adevărați și ce fel de om vreau să fiu.
Viața mea de adolescent nu e ca în filme. Nu e perfectă, nu e ușoară, dar e reală. E plină de momente sincere, de provocări și de dorința de a mă înțelege pe mine și lumea din jur. Și chiar
dacă uneori simt că e haos, știu că din acest haos va ieși, încet, cineva care voi fi cu adevărat.
În concluzie, eu văd adolescența ca pe o luptă interioară, dar și ca pe o mare șansă. E greu să fii adolescent, dar e și incredibil de valoros. Pentru că, în toate contradicțiile ei, adolescența te învață să fii tu – nu perfect, dar real.
ANDREEA PANTEA
LOGO paper 