În viață, sunt momente când te simți prins într-o durere pe care nu o poți explica nimănui. Nu este o rană fizică, nu există un bandaj care să o vindece, iar cuvintele nu sunt suficiente pentru a o descrie. Rănile interioare sunt acele tăceri adânci care rămân cu tine, chiar și atunci când zâmbești. Am învățat, însă, că aceste răni nu sunt un blestem, ci un drum, un proces care, deși dureros, are o lecție ascunsă.
Când durerea devine parte din tine
Într-o perioadă a vieții mele, am trecut printr-o pierdere importantă. Totul părea să se prăbușească în jurul meu, iar eu mă simțeam complet pierdută. O perioadă îndelungată, am încercat să fiu puternică, să zâmbesc și să merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar, de fiecare dată când eram singură cu mine, simțeam o durere copleșitoare. Nu știam cum să mă descurc cu acea senzație de gol și frustrare care mă apăsa. Credeam că nu voi mai fi niciodată întreagă.
Căutând o cale de ieșire
Am început să caut soluții în lucruri mari, în schimbări radicale, în modalități prin care să îmi „vindec” rănile rapid. Dar am realizat curând că nu există o cale scurtă. Procesul de vindecare nu e rapid, nu are o rețetă universală. Nu îți poți face o „reparație” la suflet. Mi-am dat seama că nu mă pot forța să depășesc durerea, că trebuie să o simt și să o accept. M-am oprit din alergat, am lăsat deoparte tot ce încercam să fac pentru a umple golul, și am învățat să mă opresc. Să fiu acolo, în mijlocul durerii, fără să fug de ea.
Pas cu pas, am început să mă vindec
Am învățat să îmi dau voie să simt, să plâng fără să mă simt vinovată, să mă uit la mine însămi cu mai multă înțelegere. A fost greu, dar am învățat că vindecarea vine din acceptare. M-am împăcat cu faptul că nu sunt perfectă și că nu am mereu control asupra a tot ce mi se întâmplă. Am învățat să fiu răbdătoare cu mine, să nu mă grăbesc să îmi „rezolv” toate problemele. Fiecare pas mic pe care îl făceam în direcția vindecării mă aducea mai aproape de liniște.
A învăța să te ierți
Un alt pas important în acest drum a fost iertarea. Nu doar a celor care m-au rănit, ci mai ales a mea. M-am simțit mult timp vinovată pentru că nu am fost suficient de puternică, pentru că nu am știut cum să fac față situațiilor dificile. Dar am înțeles că, pentru a merge mai departe, trebuia să mă eliberez de această vinovăție. Am învățat să îmi acord mai multă iubire, să îmi dau permisiunea de a fi om, cu toate vulnerabilitățile și imperfecțiunile mele.
Ce am învățat
În acest proces de vindecare, am învățat că rănile nu dispar niciodată complet. Ele devin parte din tine, dar nu mai controlează cine ești. Am învățat că, deși durerea este reală și adâncă, ea poate fi un catalizator pentru creștere. În loc să mă mai tem de ea, am învățat să o privesc ca pe o oportunitate de a deveni o versiune mai conștientă și mai iubitoare a mea. Și, cel mai important, am învățat că nu este nimic greșit în a cere ajutor și a accepta sprijinul celor dragi atunci când te simți pierdut.
DENISA FURTOS
LOGO paper 