Tăcere. De câteva zile caut cuvintele, dar ele se ascund în mine ca umbrele unui vis uitat. Le simt zvârcolindu-se sub piele, ca niște rădăcini care încearcă să străpungă pământul, ca niște păsări ce și-au uitat zborul. Și dacă le-aș striga, s-ar sparge de pereții ființei mele, făcându-se țăndări de sens, litere risipite într-un pustiu fără glas. O tăcere densă, apăsătoare, fără margini. Nu-i pesimism, nu-i resemnare, doar constatarea că uneori, în singurătate, te auzi mai bine decât ai vrea.
Și ce auzi? O bătaie surdă, ritmică, ca un val care lovește mereu același țărm. Gânduri care se rostogolesc unele peste altele, întrebări care nu cer răspuns, doar te înconjoară ca un labirint din care nu poți ieși. Dacă țipi, cuvintele se întorc înapoi, se înfrâng în zidurile tăcerii tale. Nu-i vorba doar de absența celorlalți, ci de golul care apare în tine atunci când nu mai găsești sens nici măcar în propria-ți existență.
Singurătatea te face să te întrebi cine ești cu adevărat, atunci când nu mai există nimeni care să îți spună.
Trecerea timpului înghite amintiri, chipuri și nume, lăsând în urmă doar urme vagi ale existenței noastre. Pașii noștri se șterg din praful drumurilor pe care le-am străbătut, vocile noastre se sting în ecoul zilelor care vin, iar chipurile noastre devin umbre în fotografii uitate într-un sertar.
Poate că existența noastră nu e decât un fir de nisip într-o clepsidră care nu se mai întoarce. Oare chiar contăm dincolo de prezentul nostru efemer? Ne imaginăm că lăsăm urme adânci în viețile altora, că suntem iubiți, că suntem necesari. Dar vine o zi în care timpul spală totul și, în urma noastră, rămâne doar un loc gol.
Și-atunci, poate singurătatea nu e doar absența celorlalți, ci absența unei certitudini: că am fost, că am contat, că cineva, undeva, își mai amintește de noi. Suntem? Sau am fost doar un vis pe care cineva l-a uitat înainte de a se trezi?
Ne agățăm de memorie ca de un ultim fir de sens, sperând că undeva, într-un colț de lume, cineva își va aminti de râsul nostru, de cuvintele pe care le-am spus sau pe care le-am îngropat în noi. Dar memoria e nestatornică, ca un râu ce își schimbă mereu cursul, iar speranța e uneori un cerc închis. O mare care înghite toate încercările de evadare și le întoarce sub altă formă: un vis, o iluzie, o amânare. Îți spui că trebuie doar să aștepți, că timpul va aduce ceva—un semn, un glas, o mână întinsă. Și aștepți. Până când îți dai seama că singurătatea nu se destramă de la sine, nu se sparge precum un val de țărm. Trebuie să o sfărâmi tu. Să-ți faci din cuvinte un drum, din tăcere o punte, din propria voce un strigăt care sfidează zidurile. Să ieși din tine însuți nu fugind, ci dându-te lumii, chiar și când lumea pare departe. Și poate că adevărata evadare nu e să scapi de singurătate, ci să înveți să trăiești fără să-i mai aparții.
Suntem doar ecouri care se sting, unul câte unul, până când tăcerea ne înghite cu totul.
Dacă nimeni nu își mai amintește de tine, mai știi cine ești?
ANDREEA FEHER
Absolventă a Colegiului Național Onisifor Ghibu Oradea, promoția 2022, secția Filologie – Jurnalism, clasa prof. Florina Dănilă, Andreea Feher este studentă la Facultatea de Filologie, Secția Franceză – Română, din cadrul Universității din Oradea.
LOGO paper 