Ființa mea nu are o definiție. În schimb, protagonistul Ethan din cartea Iarna vrajbei noastre de John Steinbeck dă un sens cuvântului „pământean”: „Ce mașinărie înspăimântător de complicată este organismul omenesc! O îngrămădire de instrumente de calcul, cadrane, contoare, dintre care putem citi numai câteva și poate că nici pe acelea tocmai cum ar trebui.”
Despre mine, pot să spun că materialul din care sunt „zidită” este țărâna pământului, în care Domnul Dumnezeu a suflat suflare de viață (așa cum scrie în Geneza 2:7 din Sfânta Scriptură). Deci, practic, sunt o fărâmă din teluric care a trecut de starea anterioară căderii în greșeală – copilăria, simbolul inocenței – și acum se află la răscruce de drumuri în pragul marilor decizii – adolescența, granița dintre copilărie și maturitate. Am parcurs primele etape, esențiale – pe care le voi povesti, deoarece în fața celei de-a doua încă nu am „biruit”- care m-au inițiat în secretele însuflețirii.
Într-o vreme care nu putea fi definită de secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni și ani, pentru că viața era o continuă joacă de-a v-ați ascunselea care mă învăța ce ar trebui să fie viețuirea: o continuă bucurie dionisiacă, mirare în fața miracolelor de lângă mine (dar, ascunse ochilor mei, ca o realitate paralelă), am „cunoscut” plăcerea de a petrece timp în natură și de a mă da în leagăn. Niciodată nu o să uit că nu exista zi în care să nu încerc să ating măcar cu un vârf al degetelor de la picioare, linia orizontului – ea nu se sfârșea nicicând, căci reprezenta o bună înțelegere a ascensionalului cu terestru, o pace strecurată în neprihănirea lumii. Îmi doream să cuceresc ochii albaștri ai firmamentului, care mă supravegheau întrebători, uneori surâzând la „actele” pe care le săvârșeam. Schițele tușate ale norilor îmi sugerau că dimensiunea cerească era îngăduitoare cu mine, mă lăsa să mă legăn ca un vis „scăpat” din vârtejul unui coșmar al zilei. Încă pot auzi cum chicoteam atunci când reușeam să am o interacțiune tangibilă cu o frunză de deasupra căpșorului meu – aceasta era cu mine, se clătina pe o creangă și își îmbucura propria fire cu o pendulare între Realia și Utopia. Lumea candorii mă înțelegea – pentru mine, copacul care sprijinea leagănul semnifica un moment de reculegere, un refugiu care îmi dădea puterea de a opri curgerea clipelor în loc, de a mă fascina de simplitate, de a găsi fericire în fiecare textură pe care o cercetam, de a mă entuziasma la vederea cromaticii care îmi tăia respirația, fiind plină de nuanțe palpitând, foșnind, unele chiar tremurând în aer când încercam să trăiesc prin ele, să le înțeleg, să vorbesc cu ele. De asemenea, când mă legănam, îmi închipuiam cum sunt stăpâna „a tot ce mișcă”.
Trăiam într-o explorare nelimitată, așa că, de cele mai multe ori, uitam ce înseamnă să dormi sau să mănânci – stăteam până ce venea lumina blândă, întunecoasă, pe care noi oamenii o denumim Întuneric, fiindcă ochii noștri nu sunt în stare să o privească, amintindu-mi că este cazul să pun „stop joc” descoperirilor, să mai las și pentru ziua de mâine mistere de deslușit. Dăinuiam pe un tărâm unde expresia „trebuie să faci…” îmi era necunoscută. Tot și toate erau un ideal… însă…
La un moment dat, am conștientizat că nu mă mai încadrez în „pretențiile” acestei lumi perfecte. Consider că, sunt așa zisul inadaptat – nimic nu mai este ca înainte, am revelat fiecare enigmă din acest ținut infantil, cunosc din scoarță în scoarță fiecare colț al locului unde, cândva, nu mă mai vedeam plecată de acolo. S-a produs în sinele meu o lepădare a unor stadii ale devenirii.
Acum, o puștoaică se pierde în universul infinit al cărților – doar el îmi stârnește curiozitatea, mă încântă, mă surprinde, doar pe el nu îl cunosc în totalitate, astfel că îi cutreier meleagurile, lăsând în urmă o amprentă asemenea unui indigo din imaturitate. Adolescența mi-a cotropit adâncurile firii mele ca o armată otomană, parcă un licurici al literaturii m-a fermecat, mi-a posedat propria-mi făptură, ținându-mă prizonieră în cotloanele poveștilor nesfârșite ce îmi sporesc pofta pentru citit. Mă închid în gândirea mea, sunt prinsă cu rândurile unui suflet cartonat, cu șirurile complexe de cuvinte care se preling în vocabularul meu și în buzunarul cărora cotrobăi pentru a mă hrăni cu sui-generisul. Totuși, afundându-mă în profunzimea cărților, răgaz de câteva ore, fug de realitate, de captivitatea cotidiană ce îmi pune frâne la ideile care gonesc ca un fulger pe obscuritatea imaginarului – illo tempore.
În cele din urmă, sunt doar o contopire de reverii și experiențe „decăzute”: scriitoare, profesoară de limba și literatura română, participantă la două etape naționale ale olimpiadei de limba și literatura română, arhitect, stomatolog, pictor, și lista poate continua, în măsura în care nu uit să-mi amintesc, din când în când, și de mine. Sper să-mi găsesc rostul, să nu mă risipesc ca puful unei plăpânde păpădii neluate în seamă, floare de rând care asfințește, rămânându-i în spate aureola.
RIANA BOGDAN
Acest text, semnat de Riana Bogdan (IX-a B), Filologie-Jurnalism, clasa prof. Lucia Cighir, a ajuns la noi prin amabilitatea dlui Alexandru Popoviciu, profesorul de Jurnalism al Rianei, căruia îi mulțumim.
LOGO paper 