Timpul, ca un sculptor nevăzut, modelează chipuri și destine, lăsându-și amprenta pe fiecare colț de viață pe care îl atinge. Oglinzile, în care ne privim cu speranță sau teamă, devin metafore ale trecerii inevitabile a anilor. Unele rămân intacte, reflectând imaginea noastră de moment, însă altele se sparg, aruncând bucăți de adevăruri distorsionate, fărâme din ceea ce am fost sau ne-am dorit să fim.
Cine ești tu când te privești în oglindă? Ești doar imaginea pe care o vezi, chipul care a înfruntat zile și nopți, ani de întrebări și răspunsuri incomplete? Sau ești mai mult decât atât — o colecție de experiențe, de clipe ce au lăsat urme invizibile în tine, urme pe care nicio oglindă nu le poate reflecta în totalitate?
În acea fracțiune de secundă când ochii tăi întâlnesc propria reflecție, poate că te întrebi câte dintre măștile pe care le porți zilnic îți sunt încă atașate, chiar și în intimitatea singurătății. Ce parte din tine este autentică și ce parte a fost construită din așteptările celor din jur? Oglinda, fie ea întreagă sau spartă, îți arată doar conturul exterior, dar sufletul tău, rănile ascunse, visurile nerostite, unde se reflectă ele?
Și dacă imaginea din oglindă nu îți răspunde? Poate că tăcerea ei este răspunsul cel mai sincer. Poate că nu trebuie să cauți răspunsuri în oglinzi, ci în fragmentele vieții pe care le-ai trăit, în oamenii pe care i-ai întâlnit, în alegerile pe care le-ai făcut. Fiecare reflexie este doar o umbră a ceea ce ești cu adevărat. Dincolo de suprafața netedă a oglinzii, ești suma dorințelor tale neîmplinite, a pasiunilor care te ard, a iubirilor pierdute și regăsite.
Poate că, de fiecare dată când ne privim, vedem o versiune diferită a noastră, iar adevărul stă undeva între toate aceste imagini fragmentate. Ce alegi să vezi astăzi? Ce alegi să ignori? Cine devii atunci când oglinda îți răspunde doar cu tăcere?
Cine ești tu când te privești în oglindă? Ești întrebarea și răspunsul. Ești prezentul modelat de trecut și viitorul plin de promisiuni. Dar mai presus de toate, ești acea ființă care, în fața oglinzii sparte de timp, învață să se accepte — nu doar pentru ce se vede, ci pentru ceea ce nu va fi niciodată vizibil în sticlă.
ALESIA FEHER
LOGO paper 