Au trecut câteva luni sănătoase de când nu mi-am mai lăsat gândurile să danseze pe hârtie. Sau poate că timpul a luat o pauză, poate că nu mi-am acordat timpul necesar, sau poate, subtil, m-am ascuns de propria ființă, de tot ceea ce mă definește.
La tine în suflet cum mai e? Când a fost ultima oară când te-ai așezat în tăcere, cu tine însuți, și ai ascultat ce-ți spune?
Într-o lume atât de zgomotoasă, atât de grăbită, poate că am uitat cum să ne întoarcem privirea spre interior. Ne trăim viețile pe pilot automat, într-o succesiune de zile care par să se scurgă fără să le dăm vreo semnificație, dar sufletul? El unde rămâne?
Uneori, simt că sufletul meu e o grădină ascunsă, în care zboară fluturi fragili, purtând cu ei amintiri și emoții pe care le credeam bine păstrate. Se spune că fluturii din stomac sunt semn că trăiești o emoție profundă, dar cei din suflet sunt altfel. Ei se nasc din momente, din cuvinte, din clipe care, pentru o secundă, îți taie respirația și îți dau senzația că ești suspendat între realitate și vis.
Așa s-au născut și fluturii mei, învăluiți în culorile dorințelor, temerilor și speranțelor care mi-au învăluit sufletul de-a lungul anilor. Îi credeam captivi acolo, între amintiri și vise neîmplinite. Astăzi, însă, ei mi-au evadat din suflet. Am simțit o undă ușoară de neliniște, ca un fior ce te trezește în zori, atunci când visele se destramă, iar realitatea se insinuează în liniștea nopții.
Dar, cu toate astea, adevărul e că sufletul nu tace niciodată. El șoptește chiar și atunci când alegem să nu-l ascultăm. Strigă, cu o tăcere apăsătoare, când îl încătușăm în cutia minții, încercând să-l reducem la tăcere, să-l modelăm după cerințele lumii din afară. Și cu toate astea, în fiecare dimineață, el își găsește curajul să ne amintească de esența noastră. De dorințele ascunse, de vulnerabilitățile pe care le uităm în goana noastră, de iubirea pe care poate am uitat să o oferim, întâi nouă înșine.
Sufletul nu cunoaște amânarea. Sufletul îți cere acum, simte acum, plânge acum, râde acum. EI nu amână tristeţile pentru mai târziu și nici nu ţine în loc zâmbetele. Sufletului îi e dor și nu-i trece de dor. El plânge chiar și după ce ochii rămân fără lacrimi, iar uneori, se simte singur chiar dacă, de fapt, tu nu ești singur.
În cioburi de toamnă risipite haihui, târâm după noi regrete pentru ce n-am trăit, pentru ce-am mai trăi! Ce repede s-a făcut toamnă! Și în ceasuri de veșnicie, ne doare ce-ar fi putut să fie! Ne doare risipa de timp, precum nisipul scăpat printre degetele subţiri ale sorţii.
Ne arde absența clipelor netrăite, a cuvintelor nerostite, a drumurilor pe care nu am apucat să le străbatem.
Cerul cenușiu, asemenea versurilor bacoviene, se încăpățânează să permită apariția unei mult așteptate raze de soare, capabilă să insufle în sufletele oamenilor o senzație de speranță. Viața, se spune, este presărată cu momente de speranță și așteptări. Ne aflăm adesea prinși sub mantia nesiguranței și incertitudinii. Trecem prin momente de impas, în care timpul pare suspendat, incapabil să își îndeplinească rolul. Licăriri vagi de lumină, abia perceptibile la orizont, nu sunt decât metamorfozele iluziilor noastre.
Da, uneori fericirea poate fi mimată și o mimăm cu toții de prea multe ori, până ajungem să ne credem și să avem falsa senzație că totul e în regulă, că suntem fericiți.
Sunt momente când trebuie să ne croim singuri propriul drum, cu greșeli, cu regrete, cu păreri de rău, și-apoi cu victorii, cu bucurii și cu încredere că suntem capabili, că avem o șansă la fericire.
Când fluturii mi-au evadat din suflet, am înțeles că, uneori, rămânem doar noi, cu propriul nostru gol. Sufletul, odată plin de viață, se transformă într-un loc de așteptare, într-un spațiu gol, rece, care așteaptă ca, poate cândva, alți fluturi să se întoarcă.
I-am privit cum pleacă, fără să încerc să-i rețin. Era timpul să-i las să plece, să-i las să-și găsească locul dincolo de granițele sufletului meu. Poate că au plecat spre alte inimi, unde vor aduce din nou culoare și viață, așa cum au făcut cândva pentru mine. Sau poate că doar s-au pierdut în nemărginirea cerului, fără a mai privi înapoi. Poate că fluturii, cu toată frumusețea lor, nu erau menținuți pentru totdeauna în aceleași gratii fine ale amintirilor și visurilor. Ei aparțin zborului, nu închisorii tăcute a unui suflet care încă se caută pe sine.
Am înțeles, într-un final, că nu putem păstra toți fluturii în suflet. Uneori, trebuie să-i lăsăm să plece, pentru că așa e legea lor – vin, își trăiesc clipa, apoi zboară departe. Rămânem cu amintirile lor, cu urma bătăilor ușoare ale aripilor. Oamenii sunt, de fapt, fluturi care ne trec prin viață, aducându-ne bucurii efemere și dureri adânci.
Acum, când nu mai simt bătăile lor delicate, mă întreb dacă i-am pierdut cu adevărat sau dacă doar au plecat să își găsească o altă cale, una în care să-mi arate o nouă formă de libertate. Și poate, într-o zi, se vor întoarce – nu ca să fie din nou ai mei, ci să mă învețe cum să zbor și eu.
ANDREEA FEHER
Absolventă a Colegiului Național Onisifor Ghibu Oradea, promoția 2022, secția Filologie – Jurnalism, clasa prof. Florina Dănilă, Andreea Feher este în prezent studentă la Facultatea de Filologie, Secția Franceză – Română, din cadrul Universității din Oradea.
LOGO paper 