Autoportret cu aripi de fluture

Deasupra multor rânduri, în lumina de miere a lămpii, cu toiagul ascuțit al condeiului îmi mân oile negre pe câmpia ce așteaptă să devină furată de magia lor. În ordinea cum le așez acum pot produce melancolie de viitor. Le biciui pentru că nu vreau să devină toate o iluzie ce va trece ușor, purtată de vânt odată, prin visele mele. Stau pe gânduri și îmi dau seama de vicleșugul literelor, mici ființe de hârtie, care doar cu o ușoară adiere de vânt pot dispărea, te pot conduce într-o lume de freamăt. Trucurile scrisului le-am auzit de la meșteri de pe Drumurile Cărții, însă puterea lor nu am găsit-o. Până când…

Am început să-mi imaginez fragmente din spectacolul vieții viitoare și efemere, care se consumă ca cerneala din condeiul cu care îmi călăuzesc oițele – lupul care îmi poate înfuleca  turma de oi este nesiguranța pe care o am acum când îmi exteriorizez o perspectivă asupra noului capitol din trăirea mea. Parcă simt cum cuvintele, ideile se înghesuie după cortina scenei minții, care să iasă prima. Trebuie să decid.

Pentru început, își va face simțită prezența pe scenă… autoportretul meu, schițat după ce cred eu că sunt în prezent și ce îmi doresc să fiu în viitor.

De ceva vreme, consider că în pivnițele sufletului stă ascuns un fluture (știu că la prima lectură este o informație greu de digerat, dar această insectă preferată de mine ascunde în spatele banalității ei un alter ego). Săraca făptură nu vrea să părăsească adăpostul puțin cam prăfuit pentru standardele timpurilor în care mă aflu acum. Totuși, ce-i drept, fluturașul se simte mititel și mulțumit în refugiul său care îi conferă liniștea necesară pentru a reflecta la amintirile perioadei kairotice – ele îl îmbrățișează pătrunse de emoție, dezvăluindu-i clipe care au trăit mai demult, ademenindu-l într-o lume uitată, unde viața este o aspirație și inimioara nu cunoaște durerea.  El este conștient că dacă va învăța să zboare și dacă nu își va mai putea înfrâna pofta pentru gustul libertății și al independenței, aripile lui vor prinde alte contururi, alte simboluri care, cu ajutorul  „magicului” exuviu, vor înfățișa un soi diferit de înțelesuri (de exemplu, dacă pleacă din căminul sufletesc de astăzi și își construiește altul, noul mediu îi va putea răpi câteva însușiri fără de care, în prezent, nu se poate vedea, accepta).  Teama de a ieși din coaja sinelui este semnificativă, deoarece fluturele imatur nu poate să conceapă ca acest „actualmente” să se piardă într-o ceață trandafirie, în care ființele și obiectele să apară și să dispară ca niște arătări din basme sau ca niște crâmpeie de himere – există o neîncredere legată de ce îl poate aștepta la „colțurile” labirintului devenirii, pe care trebuie să îl parcurgă fără căldura edificiului afectiv, tot mai autonom.

Ei bine, în cele din urmă, trebuie să se desprindă de la „solul” matricelor existențiale, astfel că, în perioada liceului mă voi strădui să îi țes modelul aripilor și să îi dau elanul necesar pentru a zbura și pentru a avea îndrăzneala de a lăsa în urmă, sub forma unei dâre sângerie, caracterul din trecut (dâra sângerie semnifică posibilele sacrificii pe care trebuie să le facă pentru a privi dincolo de trotuarul cotidianului ce impune anumite constrângeri). De asemenea, croiala aripilor o proiectez ca fiind o hartă a propriei sale firi, reliefate de aventuri sui-generis, mistere deslușite, originalitate, conservarea pasiunii, iubirea față de familie, prețuirea semenilor, multă muncă. Îmi voi da silința ca aceste „împletituri” ale hărții care îi definitivează țelul supraviețuirii în Realia, să nu fie fragile, ușor de încâlcit sau chiar ușor de rupt. În următorii patru ani, le voi „coase” foarte bine, astfel încât, la maturitate, „totul” din care este format fluturele, să se împace, să se lege, să se adune într-un turbion de licăriri întunecate și să-i vorbească despre el întreg, așa cum doar „nota muzicală” a unei scoici lipite de ureche o poate face.

Continui prin a da la o parte, a desființa complet, cortina scenei minții, pentru că autoportretul meu de avatar – fluture acaparează toată atenția în această „piesă de tipărit un ideal” ( unul realizabil, nu asimptotic, fiindcă nu vreau să se audă oftatul lui Icar într-un curent subteran, unul clasic al pământeanului supus la nevoia de a încerca să-și depășească propria condiție de muritor) și îmi dau seama că micuța insectă, încetul cu încetul, va trebui să devină un „pilot” profesionist al „zborului” său, pentru a reuși să înțeleagă  „coordonatele” inefabile și imprevizibile ale vânturilor greutăților care pot provoca o „pană de curent” nemărginitului cosmos.  Deocamdată,  el cunoaște foarte bine coordonatele avioanelor de hârtie, buclucașe distrageri de la hotărârea de a cuceri Marile Depărtări.

Desigur că, destinația – Marile Depărtări – nu se regăsește în Regnum Puerile, ci într-o Terra Incognita care așteaptă să fie cucerită de diafanul fluture-puștoaică. Așadar, cu aripile învăluite în senzația fascinației necunoscutului, el își va urma rostul îngăduit, chiar dacă, uneori, va căuta o alinare și o oarecare evadare din călătoria lui, în fila marii Cărți a Naturii –  o pânză stropită de licurici, acoperită cu hainele legământului dintre Lumea de sus și cea de jos, unde toate culorile curcubeului joacă pe rotocolul pământului. Aș mai putea adăuga că un scut împotriva intemperiilor sufletești întâlnite în rostul îngăduit, sunt merindele pentru minte, înfășurate bine în sfaturi părintești.

Închei – în sfârșit, după ce am plictisit toată audiența – cu dorința, ca în etapa liceului, să cunosc adevărate prototipuri ale drumului inițiatic.

RIANA BOGDAN

Acest text, semnat de Riana Bogdan (IX-a B), Filologie-Jurnalism, clasa prof. Lucia Cighir, a ajuns la noi prin amabilitatea dlui Alexandru Popoviciu, profesorul de Jurnalism al Rianei, căruia îi mulțumim.