Se spune că nu contează câți ani de viață trăiești pe această lume, ci cu câtă viață îți trăiești anii. Eu am trăit o viață de elevă preț de 12 ani. Acești ani m-au șlefuit și mi-au construit un caracter puternic, pentru ca într-o zi să-mi pot urca Everestul.
Îmi pare rău că nu pot să zic că a fost ușor. N-a fost, dar n-a fost nici greu. Dar fără o motivaţie serioasă sau un scop, totul este greu în viață. Pe parcursul acestor ani am învățat destul de multe, nu atât despre trecutul istoric, diverse personalități celebre, opere literare, cât despre mine.
La prima vedere, o bancă modestă din lemn și un scaun nu-ți spun prea multe. Am așternut pe zeci de hârtii albe imaculat litere, pentru ca o poveste să prindă viață. Am început cu un “ABC” și am terminat cu “BAC”. Între aceste litere s-a produs magia. Și azi continui să desprind tiparul de pe foaie, trăind o viață în cerneală.
Nu sunt ceea ce scriu. Sunt ceea ce simt ceilalți când mă citesc.
Caut în arhiva trecutului, încercând să-mi dau seama când a trecut atâta timp. Cum o chema pe doamna care mi-a pus pentru prima dată stiloul în mână și m-a învățat să scriu “mama”? Cum îi chema pe oamenii cu care am fost colegă? Cum arăta școala când am pășit pentru prima oară în curte? Cum se auzea zgomotul de pe coridoare?… S-a sunat? E pauză? Sau copilăria a luat pauză și m-a făcut om mare? Și toate astea stând…într-o bancă?
De multe ori am plecat ultima acasă, lăsând în urma mea tabla ștearsă și banca goală. M-am întrebat: “Dacă Dumnezeu s-ar așeza lângă mine în bancă, ce L-aș întreba?” “De ce eu?” ar fi, poate, prea banal. “Cum de ai știut că eu?” ar fi, poate, întrebarea perfectă pentru tot ceea ce am trăit.
Mă bucur că am avut șansa să fiu o voce și nu doar un ecou, deoarece am avut profesori care m-au îndemnat să dau tot ce am mai bun din mine de fiecare dată. Le mulțumesc tuturor celor pe care i-am întâlnit pentru că m-au ajutat să scriu primul și cel mai complex capitol al vieții mele!
La urma urmei, profesorii cu adevărat înțelepți nu m-au invitat să intru în casa înțelepciunii lor. Din contră, m-au călăuzit către pragul minții mele.
O ultimă dorință de a mea ar fi ca profesorii să-și ia rămas-bun de la elevii lor plângând, nu pentru că se termină aventura spre viitorul necunoscut, ci pentru că am străbătut cu toții o mare de 12 ani împreună, călătorind prin semestre și module cu Dumnezeu la cârmă.
Mulțumesc, LOGO Paper, deoarece mi-ai servit ca pergament pentru fluxul conștiinței mele!
ANTONIA DRIMUȘ
Antonia Drimuș este elevă în clasa a XII-a A, Filologie – Intensiv Engleză. Acest text ne-a fost încredințat spre publicare prin generozitatea dlui Alexandru Popoviciu, dirigintele și profesorul de Limba română al Antoniei, căruia îi mulțumim.
LOGO paper 