Contantin Brâncuşi a sculptat Cuminţenia Pămîntului ca pe o piesă unică, revelată, la care nu a mai revenit niciodată.

Constantin Brâncuşi – Cuminţenia Pământului, 56,5 cm x 26,1 cm.x16,7 cm, calcar crinoidal, 1907

A pus un monolit ca piatră de hotar la răscrucea lumii, respectîndu-i nu doar sacralitatea, ci şi veghea, tăcerea, însingurarea. A sculptat-o nu doar ca să aducă la lumină pe cineva misterios care stă neclintit la hotarul dintre lumi.

A dorit mai degrabă să dea formă acelui ceva stihial, încărcat cu forţa primordială care a asistat la naşterea lumii şi mărturiseşte despre aceasta prin simpla şi pura lui existenţă. Cuminţenia Pământului nu cere şi nu oferă nimic, ea e dincolo de orice orice schimb, de orice metabolism, de orice dialectică.

E mai mult decât o formă, e un nod energetic ce adună nevăzute linii de forţă şi pe verticala timpului, şi pe orizontala spaţiului. Tudor Arghezi o asemuia cu fratele ei mai bătrân, Sfinxul. Ca şi pe el, nimic nu o atinge, nimic nu o tulbură şi nimic n-o clinteşte pentru că e aşezată pe pragul dintre cer şi pământ, şlefuită doar de ploi şi vânturi stelare. In jurul ei e o linişte absolută.

Şi totuşi, ceva îi desparte, ceva ce o apropie în mod surprinzător de fiinţa umană: verticala coloanei ei, parte a nemuritoarei axe a lumii, e scrijelită asemeni unei răni. E breşa prin care piatra imemorială vorbeşte, prin muşcătura de daltă, pe limba oricărei fiinţe omeneşti, oriunde şi oricând.

RAMONA NOVICOV, critic de artă