ADELINA CRIȘAN: „M-am născut să câștig, nu să exist”

Radu Motreanu este un tânăr fotbalist timișorean care evoluează in liga secundă la echipa de fotbal Politehnica Timișoara. El a absolvit Liceul Tehnic Ion Mincu din Timișoara și  practică sportul-rege de 13 ani, de când avea 6 ani. Fotbalul pentru el înseamnă viață, sacrificiu, muncă dusă până la epuizare, este un mod de viață care i-a intrat în sânge, este rutina zilnică de care este dependent.

RADU MOTREANU

A ajuns pe terenul de fotbal din dorința mamei lui de a practica un sport, a început cu înotul, dar n-a durat mult deoarece nu a fost atras în mod special de acel sport.

Își aduce aminte și acum prima zi în care a început această poveste. Era într-o zi de marți, când pe ușa clasei lui a intrat un antrenor de fotbal care împărțea pliante în legătură cu o selecție pentru o echipă de fotbal de la el din oraș. I-a plăcut ideea foarte mult și chiar în aceeași zi a mers la primul său antrenament.

Afară din cuib

„Cum m-am simţit la primul antrenament? Bună întrebare. Aş putea spune ca şi un pui de pasăre care sare pentru prima dată din cuib şi învaţă să zboare. Cam asa si eu, nu prea stiam ce se întampla si cu ce se mananca acest sport”, ne-a descris Radu primul său antrenament.

Prima echipă la care a evoluat a fost Ripensia Timișoara, care după 13 ani a ajuns să fie rivala echipei la care excelează acum, Politehnica Timișoara. A început sub îndrumarea domnului antrenor Theo – atât ne poate spune despre el, deoarece era mic și nu își mai aduce aminte prea multe despre dânsul.

De când joacă fotbal a avut mulți antrenori: primul fiind domnul Theo, domnul antrenor Cora Ionuț, apoi a urmat domnul Sorin Balu (antrenor care a ajuns să se contrazică cu mama lui, când ea spunea că Radu are două picioare stângi), apoi au urmat domnii antrenori Octavian Benga, Sorin Vlaicu, Sorin Brindescu și domnul Bogdan Andore, antrenorul din prezent.

La cafea cu Răducioiu

Să nu uităm de ,,marele blond”, Florin Răducioiu, un om care, mai presus de un simplu antrenor, i-a fost tată, i-a fost un mentor care l-a ajutat enorm, din toate punctele de vedere și pe care îl respectă până la Dumnezeu și înapoi. Cu dânsul păstrează legătura și în ziua de azi și de fiecare dată când ajunge la București își strâng mâna sau beau o cafea împreună.

Echipele la care a evoluat Radu au fost: Ripensia Timișoara, a urmat Electrica, echipă antrenată de domnul Cora Ionuț, apoi a dat probe la Poli Timișoara, pe care le-a luat cu succes, iar de atunci până în prezent este tot jucătorul lor, deși este împrumutat la Politehnica Timișoara.

Radu nu a avut multe titluri importante câștigate, decât un loc trei național și o calificare în elita Campionatului European, cu echipa națională.

Cu profesorii în tribune

„Am avut noroc că am avut profesori înțelegători mereu, altfel nu știu ce aș fi făcut. Deși după examenul de capacitate – pentru că atunci a început să fie și fotbalul luat în serios, deoarece am făcut pasul de la juniori la seniori – aveam medie de intrare cam la orice sectie din oraș de la orice liceu, îi mulțumesc mamei mele că a stat langă mine și, practic, a ales ea. A ales un liceu mediu, în care să fac și școală, dar să pot și absenta. Motivări peste motivări, note apărute în catalog de unde doar profesorii știu, dar nimic nu se compara cu momentul în care pășeam în clasă după un meci important la care au luat parte jumătate din profesorii mei. Dacă nu erau părinții mei, nu știu ce făceam sau unde eram în prezent. Am avut și am parte atât de susținere morală, cât și de susținere financiară, pentru că, până la urmă, dacă nu ar fi aceasta, la traiul și condițiile din România, este greu să te descurci și nu doar la fotbal, ci în toate sporturile”, ne spune Radu despre perioada în care mai era la liceu.

„Sentimentele unui meci pierdut sunt greu de descris și sunt diferite, în funcție de evoluția meciului pe parcursul celor 90 de minute. Știu și accept să pierd, atât timp cât adversarul este mai bun decât mine. Sunt un tip realist și știu care îmi este valoarea și mai ales ce trebuie să îmbunătătesc la mine, fiindcă sunt multe, destul de multe. E clar că există frustrare după orice meci pierdut, nu îmi place să pierd și am mers mereu pe motto-ul: M-am născut să câștig, nu doar să exist. Când câștigi, e sărbătoare, nu contează cum câștigi, cu cât câștigi, important e că atunci când arbitrul fluieră finalul, să ai un gol mai mult decât adversarul. În echipă este bucurie mare la victorii, în sufletul meu însă, dacă câștigăm și nu fac un meci pe măsura așteptărilor mele, am o oarecare rezervă de bucurie, pentru că mereu îmi doresc să fiu cel mai bun și să se vadă asta.”

În fotbal ai o șansă la o săptămână să îți speli păcatele unei înfrângeri. Fotbalul, orgoliul și ambiția sa îl motivează pe Radu să continue, deoarece în viață nu e totul roz, te mai lovești și de eșecuri pe care trebuie să le infrunți.

Ce îl mai motivează pe Radu să lupte după un meci pierdut sunt chiar suporterii echipei care – spune el – sunt geniali. Unul din îndemnurile acestora e următorul: ,,Oricare ar fi sfârșitul luptei, să stai luptând, căci ești dator.”

Campion, nu pion

„Viața unui sportiv de performanță este grea. Multă lume nu întelege asta și critică. Dar sunt obișnuit cu asta, orice sportiv de performanță ar trebui să fie, pentru că orice ai face, nu poți împăca pe toata lumea. În general se spune că sportivii la nivel înalt nu duc lipsă de nimic, sunt plini de bani și faimă. Poate că așa e, dar nimeni nu se gândește câtă muncă stă în spatele succesului, nimeni nu știe cum e să joci un meci pe 40 de grade Celsius sau unul la -15 grade Celsius, iți riști în primul rând sănătatea. Una peste alta, viața unui sportiv e grea, dar frumoasă din toate punctele de vedere.  Aș vrea să dau un sfat tuturor celor care practică acest sport sau vor să îl practice și nu au curajul: să nu renunțe niciodată la visul lor. Nu doar în sport, ci și în viață. Asumă-ți riscurile și dă-i bătaie, fiindcă viața e scurtă și nu așteaptă pe nimeni. Campion nu cam pion”, ne-a descris Radu viața lui de sportiv de performanță.

În general, Radu ar îndruma copiii spre un sport, dar îi e teamă că fotbalul nu are viitor in România.

În același timp cade pe gânduri când vede copiii în curtea școlii, cu kendama în mână, dând un șut la poartă, apoi așezându-se pe jos și butonând telefonul: „E dureros să vezi că nu mai este acea dorință, cum eram noi și băteam mingea în fața blocului de dimineață până seara. În ziua de azi nu știu dacă mai vezi așa ceva. Dacă aș avea un copil și voi avea, voi căuta în primul rând să îl axez pe școală, fiindcă fără școală nu faci nimic, apoi pe sport”, ne-a mai declarat Radu.

ADELINA CRIŞAN

ADELINA CRIŞAN