Povestea lui Petre nu este doar a lui. Din păcate, este povestea multor copii din România şi nu numai. O poveste de viaţă în care o persoană care a nu a avut „tot” încearcă sa-i facă pe alţii să aibă „tot”. Personal, povestea acesta m-a impresionat mult; deşi îl cunoşteam pe Petre din cadrul şcolii unde învăţ, nu i-am ştiut niciodată povestea lui de viaţă.
Povestea lui începe chiar acum: „Timp de trei ani am fost la spitalul de copii, unde am și copilărit. Țin minte și nu voi uita niciodată când eram în spital o femeie stătea și dormea cu mine, era tocmai mama mea, chiar ea mi-a confirmat acest lucru. În acei ani nu știam ce înseamnă o familie, nu ştiam ce este aceea o mângâiere sau ce este iubirea, chiar dacă uneori am fost adus în casa părintească si dus înapoi la spital de copii, mama mea biologică spunea că aveam probleme cu inima și că am fost scăpat din brațele unui verișor de-al meu. Dosarul spune altceva, asistenții sociali îmi spuneau că am fost ars cu țigara și bătut, iar mătușa mea a chemat ajutor medical care m-a dus la spital. Când aveam trei ani, o fată cu prietenele ei pășea în spital, ea își dorea să aibe un frate mai mic. Din fericire, eu am fost norocosul, poate şi datorită faptului că am fost cel mai frumos copil din spital. Mă ducea acasa, mă mai ducea în spital, până ce într-o zi era cu mama ei şi o trăgeam de fustă, căci nu mai doream să stau în spital. Hotărâte, m-au acceptat, însă problema a fost cu certificatul de naștere. După câteva zile de căutări și cercetări, în sfârșit am primit un certificat la vârsta de 5 ani și am fost dus la binecuvântare la Biserica Penticostală Tabor Oradea. În familia în care am intrat am fost iubit mereu, dar am fost și pedepsit dacă făceam prostii sau dacă stricam un lucru important, eram de obicei «Meșterul Manole». Însă am fost învăţat să cresc cu bun-simț și ascultător, am fost îndrăgit în tinerețe și de vecini și câteodată îmi zic: «Vai ce mare te-ai făcut, te știam când erai mic, când ai fost adus la bloc». Am trăit și în dragoste și afecțiune în noua familie. Am crescut și în biserica timp de 15 ani, iar acum la vârsta de 20 de ani eu încerc să îi orientez pe copii ca învățător la Şcoala Duminicală din biserică spre o cale mai bună pentru viitorul lor. O dată ce cresc acești copii sub ochii mei, am început să realizez, că au un preț în viața mea și, că nu pot să renunț la visul de a fi asistent social pentru toată viața mea, vreau să ajut cât am putere să îi fac fericiţi. De la copilașii mei am învățat să fiu şi eu un copil plin de puritate chiar si acum când sunt matur, niciodată să nu fii un matur fără chef de viață, trebuie să fii plin de dragoste, de pace și să fii mereu cu un caracter puternic şi frumos, să fii mereu amabil chiar si-atunci când nu te suportă nimeni sau nu te plac toţi, chiar si-atunci când îţi întorc spatele, fi amabil căci asa am învățat, să fiu bun cu ei, chiar dacă îmi fac răul, pentru că Domnul îmi dă putere sa trec peste orice obstacol. În 2009 și 2010, am mers la mama mea biologică cu asistenții sociali și mi-am văzut frații și surorile, am fost foarte încântat să vad că am atâția frați. Viața mea mi-a fost schimbată de când am intrat in pragul familiei noi, Dumnezeu mi-a dat o familie , și o a doua șansă să realizez ceva pe acest pământ, m-a creat cu un scop, nu doar să fiu o umbră pe pământ. De aceea am învățat că orice copil orfan crescut în plasament, dintr-o soartă cruntă ajunge într-o viață într-un basm de poveste unde trăiește cu dragoste și ascultare.”
Într-adevăr, povestea sa este una cu adevărat tristă, dar este şi una moralizatoare pentru noi, cei care suntem obişnuiţi să ni se ofere tot.
Viaţa este ca un carusel în mare viteză – uneori cazi, dar trebuie să ai puterea să te ridici, sa te curăţi de praf şi să îţi continui drumul – această persoană o găsim în Petre.
ADELINA CORBUŢIU
ADELINA CORBUŢIU
LOGO paper 