Marea dramă a omului contemporan este că nu trăieşte aproape niciodată în prezent. Omul modern proiectează în permanenţă dorinţe şi aspiraţii, visează la un viitor incert sau se hrăneşte din himerele trecutului. Clipa de faţă nu are nicio şansă, nu se ridică niciodată la înălţimea aşteptărilor, e sortită din start eşecului. Una dintre expresiile acestei realităţi nefaste este creditul bancar.
Nu sunt foarte multe lucruri pe care să le admir la americani, dar ceva îmi place foarte mult: în momentul în care ceva nu merge bine sau dacă i se oferă o şansă mai bună în altă parte, americanul pleacă fără să clipească din locul în care vieţuieşte, pentru a se muta în alt loc. Am fost acolo, ştiu că aşa se face. În momentul în care marile fabrici de autoturisme din Detroit au falimentat, în momentul în care au rămas fără job, mii de familii de americani şi-au luat bocceluţele în spinare şi au plecat la drum, spre alte oportunităţi.
The Ruins of Detroit © Yves Marchand and Romain Meffre
Inimaginabilul s-a produs. Măcelăria s-a golit, iar câinele a plecat din faţa ei. Un oraş de talia Detroit-ului a rămas pustiu, aproape fără locuitori. Ca să faci asta însă, ai nevoie de libertate; nu doar una interioară, ci şi financiară. Locuitorii Detroit-ului nu şi-au mai putut plăti ratele la case, aşa că le-au abandonat pur şi simplu băncilor sau le-au dat dracului, plecând în alt loc.
La noi n-o să vedeţi niciodată aşa ceva. La noi, poate să se prăbuşească şi cerul, nu o să ne abandonăm niciodată casa, glia, mizeria, sărăcia, nevoile şi neamul. Suntem populaţia cu cei mai mulţi proprietari din lumea asta ca procentaj, peste 70%, şi suntem mândri de acest fapt.
Dacă ceva îmi plăcea la vechii români – şi mă gândesc doar la bunicul meu, fierar în comuna Borşa – era că niciodată nu le plăcea să împrumute bani. Pur şi simplu românilor nu voiau să se ştie datori. Nu ştiu de unde provenea trăsătura asta, poate din mândrie, dar îmi plăcea la nebunie, pentru că era cumva expresia unei maturităţi, expresia înţelegerii faptului că viitorul nu doar e incert, ci e pură ficţiune, de-a dreptul nu există, şi că singurul lucru real e prezentul. Această înţelegere a luat sfârşit în momentul în care am intrat în contact cu Occidentul şi căile lui ascunse. Şi aici ajung la ceea ce ne aseamănă cu americanii – în prostie, desigur: împrumutul bancar, creditul.
În primul rând, trebuie să vă spun, ca orice comunist care se ignoră, părerea mea despre creditul bancar: îl urăsc. La un moment dat, în urmă cu mulţi ani, am vrut să împrumut 3.000 de euro de la bancă, pe cinci ani. Am întrebat cât va trebui să plătesc până la final. Au ieşit cam 5.600 de euro. Adică aproape dublu. Prin urmare, după ce îmi plăteam datoria, deveneam angajat al băncii. Sau, mai pe înţelesul tuturor, servitor, slugă, sclav. Nu am ştiut cum să fug mai repede în direcţia opusă. Din punctul meu de vedere, băncile sunt monstruozităţi, catastrofe, maşinării fără milă, care macină destinele proştilor, ale credulilor şi ale inconştienţilor. Acest gen de socoteală nu i-a oprit pe 90 la sută dintre români să se bage datori pe viaţă la bancă. Pentru o maşină, pentru o casă, pentru un frigider şi, foarte puţini, pentru o afacere sau investiţie în orice altceva decât pământ sau imobile. Acum, un procent semnificativ dintre aceştia nu mai pot dormi noaptea. Gata cu joaca, gata cu viitorul viu colorat, într-o casă luminoasă, cu grădină şi piscină. Pentru foarte mulţi români, prezentul a devenit totalmente sumbru.
E timpul pentru mulţi să se trezească la realitatea cruntă în care s-au îngropat de bunăvoie, nu numai pe ei, dar de multe ori pe rudele lor, pe părinţii lor. Dramele sociale sunt tot mai numeroase şi nu sunt departe zilele în care numărul săracilor şi al celor fără adăpost va fi enorm.
Şi toate acestea pentru că niciodată ceea ce avem nu e de ajuns, pentru că, deşi nu avem nicio calitate care să ne recomande pentru o casă sau pentru o maşină, să spunem, banca ne-a spus că e suficient să ne dorim asta. Pe scurt, din lăcomie. Ne-am vândut sufletul, iar acum a venit factura. Şi e mai usturătoare decât ne-am imaginat.
Pe toţi economiştii, analiştii şi strategii care vor să îmi explice că împrumutul bancar e motorul oricărei economii sănătoase îi rog să le spună asta celor 500.000 de români care au trei credite pe care nu şi le mai pot plăti.
Cineva m-a întrebat pentru cine scriu acest text, dacă oricum 90 la sută dintre români sunt datori la bancă. Îl scriu pentru copiii lor.
HARRIS WALLMEN
Harris Wallmen este redactorul-şef al revistei Photo Magazine şi antrenorul echipei de karate kyoukushin a României. Textul de faţă este preluat din arhiva revistei şi reprodus cu permisiunea autorului.
LOGO paper 