In jurnalul sau, Eva vorbeste despre bicicleta rosie pe care si-a cumparat-o din banii economisiti si care i-a fost confiscata de politisti. Aceasta comoara a Evei da si titlul proiectului realizat in memoria sa: „Bicicleta rosie”. Programul consta intr-un material mobil desprins din paginile jurnalului fetei si care circula prin scoli din Oradea. Acesta a poposit si in scoala noastra, relatandu-ne cuvintele copilei si permitandu-ne sa ne lasam impresiile si sugestiile in “geamantanul” folosit in acest scop.
FLORINA POPOVICI
Acesta a poposit si in scoala noastra timp de trei zile,din 5 octombrie pana in 8 octmbrie la sprijinul doamnelor profesoare de socio-umane, Sandor Lila, si de istorie, Livia Ivan, relatandu-ne cuvintele copilei si permitandu-ne sa ne lasam impresiile si sugestiile in “geamantanul” folosit in acest scop.
CITEŞTE ŞI: https://logopaper.wordpress.com/2011/10/22/%E2%80%9Evoi-supravietui-ca-sa-spun-ce-s-a-intamplat/
La sfarsitul celei de-a treia zi s-a prezentat si DVD-ul „Footprints” unui auditoriu format din elevii catorva clase si profesori. Acest DVD este un pachet educational care contine un plan de lectie si o prezentare PowerPoint, ca resursa pedagogica pentru profesorii din Romania, de a explora Holocaustul prin intermediul artefactelor autentice.
Adolescenta evreica Eva Heyman a pastrat un jurnal in timp ce lumea se schimba in jurul ei, ca urmare a ocupatiei nazistea la fel Annei Frank. Jurnalul acestei fetite e un izvor al momentelor petrecue in orasul nostru pe timpul exterminarii evreilor si este cu atat mai interesant cu cat experienta este povestita prin ochii unui copil de numai treisprezece ani.
Eva Heyman s-a nascut in Oradea in anul 1931, avand nenorocul ca parintii sai sa divorteze, iar ea sa ramana in grija bunicilor si a guvernantei sale austriece. Mama ei s-a recasatorit cu un celebru scriitor maghiar evreu Bela Zsolt si s-a mutat la Budapesta, petrecand foarte putin timp cu fiica sa in oradea.
Jurnalul Evei incepe la 13 februarie 1994 si se incheie la 30 mai 1994. In iunie 1994 Eva a fost deportata cu trenul la Auschwitz,unde a sfarsit in camerele de gazare,avand doar 13 ani. Acest jurnal prezinta evenimentele si gandurile ei pe parcursul celor doi ani in care familia sa a stat ascunsa intr-o casa din Amsterdam.
Este cutremurator sa aflii din cuvintele unei fetite de treisprezece ani oroarea la care a fost supusa impreuna cu familia si ceilalti semeni, si sa descoperi dorinta sa puternica de a trai. Jurnalul era cel mai bun prieten al fetei si de aceea se deschide in fata acesuia asezandu-si realele trairi fara nici o retinere.
„Eu vreau sa traiesc cu orice prêt”, spune Eva intr-una din paginile jurnalului gandindu-se la momentul in care vor suna sirenele si Oradea va fi bombardata.Toi aici gasim si date despre viata sa de zi cu zi inainte de inceperea procesului de exterminare.
Eva era un copil obisnuit,care insa, s-a lovit pre devreme de parte urata a vietii afland ce inseamna sa fii neputincios in fata legii si ca uneori,nici iubirea si nici grija celor dragi nu te poate salva.
Ar fi bine ca toti dintre noi sa ne gandim la libertatea de care dispunem, la frumusetile vietii de care ne bucuram si sa profitam de toate aceste lucruri care poate ni se par banale.
A studia vietile semenilor nostrii nu e o pierdere de timp ci o explorare a necunoscutului si cunoasterea unor reactii diferite la probleme pe care le-am intampinat si noi in vietile noastre.
Pasaje din jurnalui Evei Heyman:
„Câteva zile te-am neglijat, Micul meu Jurnal, căci n-am avut timp să scriu. Am primit carnetele de note pe primul semestru. Eu şi Pajor Anni suntem „eminente”.
Azi a fost la noi Juszti, s-a bucurat mult de notele mele şi mi-a dăruit volumele al patrulea şi al cincilea din: „Mica îndărătnică”. Pe Juszti o iubesc cel mai mult pe lumea aceasta, un pic mai mult decât pe Agi, dar imediat după ea urmează Agi, apoi tata, după care urmează nenea Bela şi bunicii Racz, apoi bunica Luiza. Bunicii Racz nu-i pot spune aşa ceva; s-ar înfuria imediat.”
“La Pesta este mereu alarmă. Mi-e aşa de frică, Micul meu Jurnal, că în curând şi aici vor suna sirenele. Abia pot să mai scriu, mereu că gândesc ce se va întâmpla dacă totuşi vor bombarda Oradea. Eu vreau să trăiesc cu orice preţ.”
“Micul meu Jurnal, începând de aici, totul se derulează de parcă într-adevăr aş visa. Am început cu toţii să împachetăm, dar numai obiecte şi numai atât cât a citit Agi, pe pancarte, că este admis. Ştiu că nu este un vis şi totuşi nu pot crede că e adevărat. Putem lua şi lenjerie de pat, dar neştiind când vor veni să ne ducă, această lenjerie n-o putem împacheta. Toată ziua, Agi îi face lui nenea Bela cafele; bunica bea coniac. Nimeni nu scoate un cuvânt. Micul meu Jurnal! Niciodată nu mi-a fost aşa de frică!”
“Deşi eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu Jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc.”











