Sara Vese este eleva in clasa a 9-a D, la profilul Stiinte ale Naturii. Aceasta mi-a acordat un scurt interviu, care are la bază plecarea ei in Franţa si experienta acumulata la şcoala Collége Saint Joseph.
SARA VESE
REPORTER: Cum ai ajuns în Franţa?
SARA VESE: Am avut ocazia sa locuiesc in Franta. De obicei merg acolo pe perioada vacantei de vara, timp de trei luni, dar am mers de cateva ori si in timpul vacantei de iarna. Merg acolo deoarece matusa mea s-a mutat cu familia. Cel mai mult am stat acolo trei luni. Dar de obicei merg pe o perioada de două luni si putin vara, iar daca merg iarna stau doar două saptamani.
REPORTER: Cum te-ai adaptat la stilul de viata francez?
SARA VESE: M-am adaptat foarte repede la stilul de viata din Franta. Nu am avut probleme cu adaptarea pentru ca o parte importanta din familia mea era acolo si datorita lor adaptarea a fost mult mai usoara.
REPORTER: Cum ai fost privită de comunitatea locala, venind din Romania?
SARA VESE: Oamenii de acolo m-au primit cu drag si se comporta frumos cu romanii. Stiau despre Romania, despre Carpati, despre Contele Dracula si intodeauna au spus ca e o tara frumoasa. Si ei au o comunitate de francezi care sunt infratiti cu o comuna din Romania si fac schimb de experiente culturale.
REPORTER: Care a fost cea mai mare problema de care te-ai lovit?
SARA VESE: Adaptarea a fost putin grea, deoarece ei ma priveau putin cu suspiciune, dar cadrele didactice mi-au facut mai usoara acomodarea si colegii de asemenea.
REPORTER: Ai apucat sa frecventezi cursurile unei scoli franceze?
SARA VESE: Da, am avut deosebita placere sa frecventez cursurile de la Collége Saint Joseph. Am vrut sa merg la o scoala din Franta sa vad cum decurg orele si sa invat ceva nou, ceea ce s-a si intamplat.
REPORTER: Cum decurg lucrurile in scoala lor?
SARA VESE: Am avut un program destul de incarcat pe timpul scolii. Dimineata trebuia sa ma trezesc la ora 6 pentru a fi gata pe 7 :10 cand autobusul venea si lua toti elevii din Le Gué de Velluire, satul in care locuiam. Pana la ora 8.00, autobuzul trebuia sa ia elevii din trei sate apoi mergeam la scoala. Fiecare clasa avea un loc special amenajat unde la ora 8:05 se strangea in sir indian. Nu aveam voie sa mergem in clasa decât dupa ce profesorul a venit in fata sirului si ne dădea voie.
La ora 8 :10 fix orele incepeau. Orarul lor e foarte diferit de a nostru. De exemplu, intr-o zi primele doua ore durau 1 h fara pauza intre ele. Apoi urma o pauza de 20 de minute, iar ora urmatoare dura 1 h jumatate. Dupa care 5 minute pauza intre ore si mai urma un curs de 1 h jumatate.
Trebuie sa mentionez ca pe timpul pauzelor toata lumea iesea afara. Nu avea nimeni voie sa ramana inauntru. La ora 12 era pauza de pranz care dura două ore. Toata lumea mergea la cantina sa manance. Elevii aveau carduri pe care si le faceau la fiecare inceput de an si pe baza acelor carduri intrau in cantina. Eu trebuia sa-mi cumpar ticket, deoarece nu eram inscrisa la socala respectiva. Dupa ce terminam de mancat, stateam in curtea scolii la povesti sau mergeam la biblioteca cu cativa amici. Cand se termina pauza de recreere (cum o numesc francezii), mai urmau doua ore, fiecare dura 1 h fara pauza intre ele. Apoi iar 20 de minute pauza iar mai apoi, ultima ora, era o ora de meditatie unde puteai sa-ti faci temele si sa inveti pentru a doua zi, daca aveai ce invata.
La ora 18 :00 toata lumea pleca. Luam autobuzul din statia de langa scoala, mergeam pana la statia de la Collége François Viete. Acolo schimbam autobuzul, iar apoi mergeam acasa.
Trebuie sa spun ca pe toata perioada cand am mers la scoala am avut trei amici: Pierre, Pauline si Manon, care m-au ajutat sa invat toata aceste lucruri noi despre scoala din Franta. (P.S. Ei merg la scoala doar patru zile pe saptamana, deoarece miercurea este liber.)
REPORTER: Te-ai muta definitiv în Franţa?
SARA VESE: Nu stiu daca m-as muta definitiv in alta tara. Abia am inceput sa-mi traiesc viata, cum s-ar spune, si nu am luat inca in considerare aceasta optiune. Inca nu am avut motive sa o iau. Ma gandesc ca ar fi destul de greu sa ma mut definitiv si sa incep de la zero totul. Aici in tara am tot ce-mi trebuie – prieteni, o am pe mama mea, oameni pe care ma pot baza, dar lipseste o parte din familie , cea plecata in Franta: matusa mea, unchiul meu , verisorul meu si bunica mea.
REPORTER: Cat de usor ti-a fost sa inveti franceza?
SARA VESE: Ca si orice lucru pe care il incepi de la zero, nu a fost usor. Dar am avut o profesoara foarte buna, cu ajutorul careia franceza a parut mai usoara si care imi spunea de fiecare data cand ceva mi se parea mai greu, poate chiar imposibil, „nimic nu e imposibil. Daca vrei, poti”. Pe langa acest lucru, m-au ajutat foarte mult calatoriile in Franta, unde am facut, practic, franceza intensiv. In satul in care am locuit cu familia, o femei mai in varsta, Mme. Jacqueline, pe care eu o apreciez foarte mult, s-a oferit sa ma ajute sa invat mai bine franceza, lucru care s-a si intamplat . Cu ea vorbeam doar in franceza. Orele de franceza erau o reala placere, deoarece am iubit franceza inca de la inceput si intotdeauna mi-am dorit sa stiu tot mai mult.
REPORTER: Povesteste-ne o intamplare memorabila pe care ai trait-o acolo.
SARA VESE: Am avut multe intamplari, si placute, si mai neplacute, dar cu siguranta cea mai memorabila a fost o intamplare din timpul scolii din Franta. In fiecare dimineata, la statia de unde luam autobuzul, trebuia sa ma intalnesc cu un prieten cu care mergeam impreuna, dat fiind ca mergeam la acesi scoala. El a avut un rol important in toata aventura mea prin scoala franceza si mergea peste tot cu mine pentru a ma ajuta. Intr-o dimineata, cand am ajuns in statia de autobuz, el nu era acolo. Ma gandesc : „Nicio problema, poate intarzie”. Ei bine, nu a fost asa, chiar nu a mai venit deloc. M-am panicat. Tot ce imi aminteam in acel moment era ca trebuia sa ma urc in al doilea autobuz care venea in statie. La scoala nu a venit deloc, bineinteles. Eram si speriata, si suparata, pur si simplu nu mai stiam ce sa fac. Cand a venit vremea sa plecam acasa, m-am urcat intr-un autobuz si am plecat spre statia de la Collége François Viete. Acolo trebuia sa schimb autobuzul, dar nu mai stiam exact numarul autobuzului. Stiam doar ca era de la 30 incolo. Asa ca am intrebat fiecare sofer / soferita daca pleaca spre satul unde eu trebuia sa ajung. Sa nu va imaginati ca am mers la foarte multe autobuze, numai pana la 35 (numarul total de autobuze). Intr-un final, la numarul 35 ,o doamna amabila mi-a spus ca doar autobuzul care trebuia sa vina dupa dansa mergea acolo unde aveam eu nevoie. Asadar, a trebuie sa mai astept inca 20 de minute. Intre timp, cand am coborat, la usa autobuzului am dat cu ochii de o mare de elevi care stateau si se uitau la mine. In momentul acela m-am blocat, iar ei au facut loc in mijloc, ca eu sa pot trece, si din spatele meu am auzit : „Aţi vazut-o? Ea e fata romanca care merge la Saint Jo”. Nu pot sa zic ca m-am simtit bine cand am auzit acest lucru. Intr-un final, am ajuns acasa . Eram destul de suparata si m-am descarcat putin prin plans, dar a doua zi am aflat ca nu a venit deoarece si-a rupt mana.
Poate nu e cea mai „wow” intamplare, dar cu siguranta pentru mine e memorabila.
FOTOGRAFIILE PROVIN DIN ARHIVA PERSONALĂ A SAREI VESE.
a consemnat OTILIA TRIFA
OTILIA TRIFA
LOGO paper 