Cea mai bună versiune a ta nu există

Trebuie să devii cea mai bună variantă a ta – cu această frază suntem bombardați în secolul vitezei și competiției. Ni se vinde zilnic ideea unei versiuni a noastre mai bune, o versiune mai feminină sau mai masculină. O versiune care nu este un simplu angajat, ci un antreprenor sau chiar un trader de criptomonede și acțiuni, iar nu în ultimul rând, o versiune care nu se lasă pradă emoțiilor și gets the job done – își face treaba.

Cea mai bună variantă sau versiune a ta nu există, pentru că ea ar presupune existența unui standard agreat în mod colectiv. Nu doar că nu există un standard, dar o parte din valorile impuse de societate sau de așa-ziși oameni influenți nu ne aduc beneficii.

Așadar, nu am venit să vă povestesc despre cea mai bună variantă a mea, ci doar să vă prezint traiectoria care m-a adus în acest punct în care am ocazia să mă adresez vouă.

Totul a început în 6 decembrie ‘99 când am apărut pe lume ca urmare a unei nașteri premature. Am avut 2kg, multe probleme de sănătate și puține șanse de supraviețuire. În zilele care au urmat, am fost pus la terapie intensivă, iar doctorul care mă avea în grijă a îndemnat-o pe mama să mă abandoneze pentru că, citez: “Nu o să fie nimic de el. Du-te și nu te uita în urmă!”

Cred că vă puteți imagina cum s-ar simți o mamă să primească o astfel de veste despre copilul ei nou-născut.

Mama mea a fost încăpățânată, o trăsătură pe care am moștenit-o și eu. I-a spus doctorului că voi mai sta în spital cât mai este nevoie pentru a mă face bine și după aceea mă va lua acasă. Zis și făcut – am rămas în spital pentru a mă stabiliza, iar după aceea am fost luat acasă.

Diagnosticul principal cu care m-am născut este spina bifida, care este un defect prin care coloana vertebrală și măduva spinării nu se dezvoltă corect în timpul sarcinii. Acest anomalie duce, printre altele, și la paralizie. Deci, aș putea spune că am început viața fiind pe minus.

Copilăria mea nu a fost una foarte ieșită din comun. Deși aveam aceste probleme de sănătate, pot spune că m-am bucurat de toate etapele care au urmat: am făcut grădinița la Casa Minunată, o grădiniță inclusivă și specializată pe copii cu întârzieri în dezvoltare. Nu îmi amintesc foarte bine întreaga experiență, dar cert e că eram un guraliv plin de energie care îi obosea pe educatori și îngrijitori.

Au urmat clasele I-XII pe care le-am urmat aici, la Onisifor Ghibu. Perioada claselor primare a fost cea în care mi-am dat seama că am o copilărie puțin diferită față de alți colegi de-ai mei – nu mă ridicam când se cânta imnul, nu mă puteam juca fotbal sau alte jocuri din cadrul orelor de sport. Eram un simplu spectator la distracția celorlalți. Experiența nu a fost atât de marcantă precum pare. Nu pot să zic că am fost cu adevărat trist, ci mai degrabă curios.

Din cauză că nu eram atent la ore și uneori chiar le perturbam, pierdeam anumite informații, iar notele mele nu erau mereu FB (foarte bine), ci mai degrabă B (bine) și uneori chiar S (satisfăcător). Dacă vă așteptați ca această poveste să fie despre un copil care a învățat bine și a devenit un geniu ar trebui să vă limitați așteptările. Când ajungeam acasă aruncam hârtia cu tabla înmulțirii într-un sertar și îmi găseam altă ocupație.

Altfel, m-am bucurat de multe activități din clasele primare: am participat la fiecare serbare, la fiecare primire a lui Moș Crăciun, m-am costumat la nevoie și am mâncat multe sandwich-uri cu pateu și salam de biscuiți. Uneori mai primeam și diplome (cred că a fost doar o dată, dar hei!)

La opt ani am avut prima intervenție chirurgicală la coloană în București. Dificultatea nu consta doar în intervenția în sine, ci și în strângerea sumei necesare pentru a o realiza. Chiar dacă operația trebuia să fie gratuită, doctorul care m-a operat a insistat asupra sumei de 2.000 de euro. Era o sumă imensă pentru mama, care creștea doi copii de una singură. Cu ajutor din partea multor oameni, inclusiv din această școală – de la profesori la elevi și până la părinți, am reușit să strângem suma necesară. Intervenția a fost una de succes, iar după aproape 10 ore în blocul operator am ieșit ceva mai drept de spate.

Am ajuns în gimnaziu, unde calificativele au devenit note, iar pe educatoare au înlocuit-o dirigintele și profesorii. Devenisem și mai vocal, deranjam și mai tare orele, ajungând uneori să fiu scos pe hol. Alteori, la finalul zilei, mama era anunțată că fiul ei era problematic. De ce? Ei bine, simțeam nevoia să fiu ascultat, băgat în seamă și să particip activ la discuții. Îmi plăcea atenția și încercam să o obțin prin orice mijloc.

Din clasa a VII-a am început să fac școală acasă. Cât de interesant era să fiu unul din copiii care fac homeschooling! – NOT. Nu era deloc interesant. Mă dezvoltasem și devenisem prea greu pentru a putea fi cărat pe scări în fiecare zi de la al doilea etaj.

De la a vorbi în fiecare zi și a fi centrul atenției am ajuns un copil tăcut și introvert. Singurele mele șanse de a vorbi erau fie când veneau profesorii acasă, fie când mai ieșeam pe afară uneori. În perioadă aceea am început să petrec mai mult timp pe calculator în special să mă joc Counter-Strike.

Partea bună la învățatul de acasă era că nu aveam distrageri și eram obligat să fiu atent. Începusem să recuperez orele pierdute și chiar să acumulez cunoștințe, în special la matematică, unde am avut mereu probleme.

Finalul gimnaziului nu m-a prins foarte pregătit de examen, la care am luat note destul de slabe. Important era că reușisem să rămân tot aici la școala, continuând să învâț de acasă. Undeva în clasa a X-a am avut norocul să primesc un aparat care mă ajuta să urc și să cobor scările, pe care mama îl manevra în fiecare dimineață ca eu să pot merge la școală.

În liceu m-am pus mai serios pe învățat, iar pentru că aveam timp la dispoziție, am reușit să citesc multe din operele de la română, aceleași opere pe care le învățați și voi, din fericire sau nu.. Acum nu mai eram guralivul enervant, ci mai degrabă un băiat retras care în pauze asculta muzică în căști și bea cafea de la aparatul de lângă bibliotecă. Deja începusem să am gânduri cu privire la viitor, la facultate. Până atunci, nu mă gândisem serios ce vreau să fac mai departe după liceu. În vremea aceea, mama nu încerca să mă îndruma într-o direcție sau alta, ci pur și simplu avea grijă de mine și se gândea că asta va face de acum încolo. Nu cred că vedea un viitor în care să devin o persoană independentă.

Înainte să vă spun că i-am înșelat așteptările trebuie să vă mai povestesc și despre a doua intervenție chirurgicală. Odată cu pubertatea, tijele care îmi țineau spatele drept încă din 2008 începuseră să slăbească în fața puterii oaselor mele, așa că la 10 ani distanță am ajuns în Germania, unde le-am înlocuit. Perioada intervenției se suprapunea cu prima parte a examenelor de Bacalaureat, motiv pentru care am lipsit de la probele orale.

Începând cu clasa a XII-a m-am pus serios pe învățat pentru a lua Bac-ul, doar pentru că voiam să arăt că pot. Am depăsit așteptările mamei și, după ce m-am întors de la operație, am fost să dau examenele scrie, iar în toamna aceluiași an am dat în restanțe probele orale. Am trecut examenul cu note mai bune decât cele de la capacitate.

Faptul că am luat examenul m-a făcut să mă întreb “ce urmează?”. Dat fiind că era deja toamnă, nu prea mai aveam timp să mă înscriu la facultate, și nici nu știam exact la ce vreau să dau, cert era că voiam să am și facultate.

Am vrut să am și un loc de muncă, ceea ce era și mai șocant pentru mama. Am participat la un târg de job-uri unde, mergând din stand în stand am reușit să găsesc o companie deschisă la a angaja persoane cu dizabilități. După doar două săptămâni am fost chemat la un interviu și am intrat oficial în câmpul muncii. A urmat o perioadă în care am devenit mai extrovert și am dobândit abilități noi pe partea profesională. Tot datorită locului de muncă am primit o direcție mai clară cu privire la ceea ce vreau să fac pe viitor.

În vara următorului an m-am înscris la facultate și, pentru că îmi plăcea matematica la nebunie, m-am înscris la facultatea de inginerie (Inginerie Managerială și Tehnologică). Mama începuse să înțeleagă faptul că voi face tot ce-mi taie capul. Primul semestru a fost unul horror, dădusem de matematică și problema era că nu vedeam cifre în probleme, iar la desen tehnic a fost prima dată în mulți ani când am început din nou să desenez. Cu toate acestea, îmi tot ziceam că pot și că este doar un alt lucru pe care trebuie să-l demonstrez.

La finalul primului an de facultate am făcut un lucru și mai șocant – mă înscrisesem la școala de șoferi. De ce? Pentru că altcineva în scaun cu rotile a făcut-o și am zis că vreau și eu. Facultatea și locul de muncă erau deja niște realizări mari pentru mine, dar permisul mi-ar fi oferit un nou nivel de independență. Faptul că aveam șansa să conduc și să merg unde vreau, când vreau era pentru mine ceva nemaipomenit. Bineînțeles că am luat permisul, nu din prima, ci din a doua, dar ce mai contează?.

În anii care au urmat și care nu sunt foarte departe de acest moment în care ne aflăm am avut mai multe realizări atât pe plan profesional, dar mai ales pe plan personal. M-am mutat din casa mamei și am devenit și mai independent. În plus, am absolvit facultatea.

O altă realizare imensă pentru mine a fost plecarea în Statele Unite prin programul Work & Travel. Pentru prima dată, am zburat cu avionul la mii de kilometri distanță de casă și pentru o perioadă considerabil de lungă. Totul pornise ca o glumă în timpul unei discuții cu niște prieteni care au folosit și ei programul acesta. Unul din ei m-a întrebat “Cum ar fi să mergi și tu?” și deja vă puteți imagina ce aveam în minte – “Păi chiar așa, cum ar fi? Pot să o fac și pe asta”. Și chiar am putut. În câteva luni eram în SUA, lucrând într-un parc de distracții.

Acestea au fost doar câteva din experiențele notabile pe care le-am avut până acum. Nu am venit cu ideea de a vă plictisi sau de a vă face să citiți pe cineva cu gândul “iar un speaker motivațional?”. Am vrut doar să vă reamintesc că sunt multe lucruri care ți se pot întâmpla și asupra cărora nu ai control, dar sunt și mai multe variante, soluții și metode prin care poți să te folosești la maxim de tot ce ai, chiar dacă pare că îți lipsește ceva.

În final, vă îndemn să dați înapoi lumii tot ce ați primit bun la rândul vostru și să nu lăsați lucrurile sau experiențele mai puțin bune să vă schimbe, ci doar să vă întărească.

NICOLAE MUSCĂ

Nicolae Musca este absolvent al promoției 2014-2018 a Liceului teoretic onisifor Ghibu, secția Filologie0jurnalism, .licențiat al Facultății de Inginerie Managerială și Tehnologică, specializarea Inginerie Economică în Domeniul Mecanic, iar în prezent lucrează ca specialist în sustenabilitate, la o companie germană. Textul de mai sus este parte dintr-un discurs susținut de acesta în data de 3 decembrie 2025, în fața clasei 11 B de la colegiul ghibu, filologie-jurnalism, în care le-a relatat elevilor parcursul vieții sale până în prezent — cu dificultăți, cu realizări personale și profesionale. Pe Nicolae îl puteți găsi pe rețelele de socializare sub nickname/userul @nickthefly1, dar și pe site-ul acestuia,  www.nickfly.ro, care ține să pună în prim-plan realitatea persoanelor aflate în scaun rulant și dorește să promoveze o societate incluzivă, prin crearea de conținut video.