De câțiva anișori, m-am tot „inițiat”, cu propria-mi voință și pasiune, în felurite olimpiade și concursuri ce țin de universul limbii și literaturii române, astfel, stresul și emoțiile au prins curajul să mă bântuie la orice pas, veghindu-mă constant, zvârcolindu-mă.
Nu vreau să „înnegresc” filele amintirilor academice, surprinzând momentele de „coșmar impenetrabil”, aduse de demersul în sine al obținerii performanței, în care simți – din cauza oboselii- că, încetul cu încetul, te fărâmițezi, te destrami în speranțe și idealuri. Nu neg satisfacția din spatele succesului, fericirea dionisiacă ce îți insuflă imboldul de a visa la înfăptuiri mai mărețe și mai remarcabile, motivându-te să muncești cu mai mult zel. Nu tai diplomele, nu le mototolesc și nici nu le mâzgălesc cu un pix sângeriu – chiar dacă, pentru a ajunge în posesia lor, trebuie să „sacrifici” o armată de clipe existențiale și curgătoare, să pui pe rugurile învățării, o sumedenie de neuroni, care mai de care, adeseori uitând de tine și de bătaia constantă, Tic-Tac, Tic-Tac, a ceasului ghemuit în colțul biroului – , fiindcă ele mă ajută să mă afirm în societate, să câștig respect și admirație din partea celorlalți. Nu strig în șoaptă, cu glas scriptic, că aceste foi evocate nu-mi definesc nivelul IQ-ului, dar precizez că ele doar mă portretizează, într-o oarecare măsură, încadrându-mă într-un tipar social, de elev. Sunt recunoscătoare Domnului pentru toate reușitele mele de până acum, și, apoi, oamenilor care m-au ghidat pe aceste meleaguri întortocheate, „sub presiune”, crezând în mine și dăruindu-mi din cunoștințele lor, povățuindu-mă, bătătorindu-mi calea, nimicindu-mi neîncrederea în propriile abilități, puteri. Însă…
Dacă ar fi să dezvălui un cadru din backstage-ul olimpiadelor, acela ar ilustra un conflict lăuntric. Da, mărturisesc că înaintea fiecărei olimpiade, mă încearcă sentimentul de nod în stomac, fremătându-mi febril inima, lăsându-mi senzația că se zbate să iasă din mine. Întotdeauna simt și cum dorințele se războiesc între ele, mai ales, AȘTEPTĂRILE. Se declanșează o bătălie, AȘTEPTĂRILE MELE VERSUS AȘTEPTĂRILE CELOR DIN JUR. Ah, chiar așa, că tot i-am adus în vorbă pe cei din jur, mai menționez și teama de a nu dezamăgi persoanele de referință, care „au investit” resurse – în special timp – în parcursul meu educațional. Totuși, revin la așteptări.
Nu știu cum sunt ceilalți colegi de-ai mei care trăiesc, iau contact cu experiențe „extrașcolare”, dând dovadă de implicare, hărnicie și iscusință, perseverență, conștiința lucrului foarte bine făcut, dar eu –cel puțin eu, sper că nu sunt singura- prefer să alerg în acest maraton al considerației educaționale, cu gândul de a bifa prima dată, așteptările celor din jur. Desigur că, nu promovez ipocrizia în formă pură, îmi urmăresc năzuințele, dar cel mai tare, îmi doresc să împlinesc așteptările celor din jur.
Poate că acum, în timp ce citiți, vă întrebați „De ce?” Ei bine, deoarece, dacă oamenii importanți –cei din căminul meu afectiv- sunt mulțumiți, având un chip care celebrează o triumfare, nutrind sentimente ale alcamiei sufletești, atunci și eu sunt împăcată și entuziasmată, veselă, privindu-mi cu mândrie reușitele. Știu că, îndeosebi părinții mei și doamna profesoară de limba și literatura română, stau cu sufletul la gură până ce ies din sala de concurs, cuprinzându-i și pe ei o neliniște, emoție care stăruie preț de câteva ore, de aceea, mă simt -într-un fel- datoare față de ei să nu-i dezamăgesc, vrând din toată inima să-i fericesc și să le arăt gratitudinea mea față de ei, prin intermediul rezultatelor frumoase –doar așa le pot „răsplăti” toate eforturile depuse pentru a mă susține, pentru a mă sprijini în „înflorirea-mi” de boboc ce sunt, în evoluția intelectuală, în deslușirea misterelor cunoașterii.
Punând capăt acestei confesiuni care, nu doar pe cei ce încă lecturează acest text, ci și pe mine, ne lasă cu un gust ușor dulce-amărui –mai mult amărui- intenționez să impregnez în această proiecție tânguitoare a școlii, și aspecte pozitive, care mă împing să sper, să continui acest maraton, să nu renunț. Vă aduc la cunoștință că, presiunea pusă în cârcă –de reflecțiile mele, de așteptări- și emoțiile au un leac. Acesta sugerează concentrarea pe proces, nu pe rezultat. Strecor printre percepții, obiectivitatea ce amplifică ipostaza olimpiadei ca etapă, nu ca verdict final. Oricare participare mă face mai bună, cu toate că, poate să nu aducă un premiu imediat. De asemenea, din posibilele „înfrângeri” am de învățat –Sometimes you win, sometimes you learn- acestea întărâtându-mă, oricum, să devin mai sârguincioasă.
În final, ca notă pozitivă, mai îndes – pentru a îndulci tematica scrierii – cugetarea legată de viața care nu e limitată în șanse, oportunități. Când o ușă se închide, îți este trântită în față, tumultuos, o alta se deschide, invitându-ți pașii pe un „nou ring de dans”..,
RIANA BOGDAN
LOGO paper 