În fiecare pauză, vedem aceeași scenă: câțiva elevi strânși în jurul școlii, cu țigara în mână. Fumul se ridică în aer și pare să învăluie totul într-o liniște ciudată, ca și cum acolo se ascunde ceva ce nu putem înțelege pe deplin doar privind din afară. Uneori e vorba de glume și râsete, alteori de fețe încruntate și tăceri grele.
De ce fumează elevii? Noi credem că răspunsul nu e niciodată unul simplu. Pentru unii e doar curiozitate, o dorință de a încerca ceva interzis. Pentru alții, e o modalitate de a-și demonstra că sunt mai mari decât în realitate. Există și situația în care o țigară devine biletul de intrare într-un grup – iar în liceu, frica de a fi exclus cântărește mai greu decât sănătatea. Dar sunt și colegi care fumează pentru că au nevoie să se liniștească. Îi vedem, zi de zi, cum aprind țigara ca pe un fel de scut împotriva unei presiuni pe care noi, ceilalți, nu o simțim mereu.
E ușor să-i judeci când îi vezi ascunși după clădiri sau lângă gard. Dar dacă stai puțin și te întrebi ce e dincolo de acel fum, realizezi că nu e doar un viciu. Uneori e singura lor formă de a spune „nu mai pot”. Poate au probleme acasă, poate sunt singuri, poate se simt invizibili. Și atunci țigara devine singurul lor mod de a arăta că există.
Reportajul din Galați, despre elevul care și-a lovit profesorul, ne-a zguduit pe amândoi. A fost șocant să vedem unde poate duce furia și lipsa unui echilibru. Și imediat ne-am gândit la colegii noștri. La cei care, în fiecare pauză, stau cu pachetul de țigări în buzunar și caută acolo liniștea pe care nu o găsesc nicăieri altundeva. La fețele lor obosite, la privirile pierdute, la felul în care râd uneori forțat, de parcă ar vrea să ascundă ceva.
Și ne-am dat seama că astfel de gesturi extreme nu apar dintr-o dată. Ele cresc încet, în pauze, în colțurile școlii, în serile când cineva aprinde a nu știu câta țigară ca să nu se simtă gol pe dinăuntru. Cresc din tăceri, din lipsa unui adult care să asculte, din reguli recitate ca pe o poezie, dar fără o mână întinsă.
Poate că problema nu e țigara în sine, ci felul în care ea devine un refugiu pentru tineri. Și atunci, soluția nu ar trebui să fie doar interdicția sau pedeapsa. Ar trebui să fie empatia, dialogul, sprijinul real. Pentru că în spatele fiecărui fum ridicat în aer există o poveste. Și,de multe ori,o durere.Iar dacă nu învățăm să vedem acea durere la timp, riscăm să transformăm un simplu fum de țigară într-un strigăt care mai devreme sau mai târziu, se va face auzit printr-un gest necugetat pe care nimeni nu și-l dorește.
Pentru O diversitate în opinii, am cerut părerea unui psiholog: “Ca psiholog, cred că elevii nu ar trebui să aibă dreptul la fumat, pentru că deși mulți îl văd ca pe o formă de relaxare sau integrare între colegi, în realitate nicotina creează rapid dependență, afectează un organism încă în formare și le oferă un model greșit de a gestiona stresul; mai util ar fi să li se ofere sprijin emoțional, educație despre riscuri și alternative sănătoase prin care să își elibereze tensiunea fără să își facă rău.”
Noi credem că adevărata întrebare nu este „de ce fumează?”, ci „ce putem face ca să nu mai simtă nevoia să fumeze?”
DENISA FURTOS, PAUL FATURA
LOGO paper 