ALIN: Festivalul George Enescu – o istorie. Muzica clasică inspiră și noile generații

Există momente în istoria unei națiuni când destinul colectiv se întrupează în personalitatea unui singur om. Pentru România, acel om este George Enescu– compozitor, violonist, dirijor, pianist, pedagog și, mai presus de toate, spirit universal. În numele său, în amintirea operei sale și sub lumina geniului său, s-a născut un festival care, de peste șase decenii, transformă România în centrul lumii muzicale:

Festivalul Internațional George Enescu nu este doar un simplu eveniment cultural, ci o epopee a muzicii, o orchestră a universalității, un triumf al artei asupra efemerului. Dacă muzica este, așa cum spunea Nietzsche, ,,expresia cea mai pură a vieții”, atunci acest festival este dovada că viața însăși poate deveni operă de artă.

Festivalul George Enescu a luat naștere în anul 1958, la doar trei ani după moartea marelui compozitor, care s-a stins din viață la Paris în anul 1955. Momentul era unul istoric și delicat. România trăia sub regimul comunist, în plin Război Rece, iar contactele culturale cu Occidentul erau rare și strict îngrădite. Cu toate acestea, moștenirea colosală a lui Enescu, recunoscut deja pe marile scene internaționale, a reușit să forțeze barierele politice și să convingă autoritățile să organizeze un festival internațional în memoria sa.

Prima ediție a avut loc între 4 și 22 septembrie 1958 și s-a dorit nu doar o comemorare solemnă, ci o adevărată sărbătoare globală a muzicii. În pofida vremurilor austere, evenimentul a avut un caracter fastuos. Programul a inclus atât lucrările enesciene, precum „Rapsodia Română nr. 1” și fragmente din opera monumentală „Oedipe”, cât și recitaluri și concerte susținute de artiști legendari. Printre aceștia s-au numărat Yehudi Menuhin, discipolul favorit al lui Enescu, care a urcat pe scena Ateneului cu o emoție aproape sacră. Atmosfera acelui septembrie bucureștean a fost electrizantă. Publicul a fost dornic să redescopere geniul maestrului, primind cu entuziasm fiecare acord, iar lumea întreagă privea cu uimire cum România devenea, peste noapte, capitala muzicii.

Concursul Internațional „George Enescu” a fost conceput pentru a descoperi și a lansa tinere talente. Era un gest de continuitate și de speranță, menit să perpetueze spiritul enescian prin generațiile viitoare.

Deși România se afla sub regimul comunist, conducerea de atunci a acceptat continuarea festivalului. Motivul era că evenimentul aducea prestigiu internațional, promova imaginea pozitivă a țării și punea în valoare moștenirea culturală a lui Enescu, considerată un simbol național. Organizatorii au decis ca acest festival de renume interenațional să se organizeze din 3 în 3 ani, iar din anul 2001 a trecut la ritmul actual, o dată la 2 ani.

Anii 1960 au reprezentat începutul maturizării festivalului. Edițiile din anii 1961, 1964, 1967 au transformat Bucureștiul într-un adevărat punct de întâlnire între Est și Vest, într-o vreme când Europa era sfâșiată de Cortina de Fier. La Ateneul Român și la Sala Palatului au venit titani ai muzicii: Arthur Rubinstein, pianistul polonez de renume mondial, care a încântat publicul cu interpretări memorabile ale lui Chopin și Brahms; mari orchestre din Germania, Italia, URSS și Marea Britanie; dirijori precum Zubin Mehta și Carlo Zecchi, care au adus cu ei rafinamentul tradițiilor occidentale. Tot atunci, opera „Oedip”, capodopera lui Enescu, a devenit un element central al festivalului, montată cu fast și emoție, ca o afirmație identitară a geniului românesc.

Anii 1970 au fost caracterizați prin expansiune și consolidare. Festivalul și-a câștigat un loc printre marile evenimente muzicale ale lumii. La București au sosit artiști precum Emil Giles, pianist de o forță expresivă monumentală; Henry Szeryng, violonist de renume mondial; orchestrele din Berlin, Londra, Paris și Viena, care au adus un suflu cosmopolit. Publicul român, însetat de cultură într-o perioadă în care accesul la Occident era limitat, trăia fiecare ediție ca pe un miracol, iar festivalul devenise un fenomen social. Biletele se epuizau imediat, sălile erau arhipline, iar atmosfera vibra de emoție.

Anii 1980 au adus provocări majore. România era cufundată într-o criză economică și într-un regim autoritar sufocant. Și totuși, festivalul nu a fost întrerupt. Dimpotrivă, a devenit o insulă de lumină într-o mare de cenușiu. La Sala Palatului și la Ateneul Român răsunau simfoniile lui Beethoven și Mahler, lucrările lui Brahms și, desigur, creațiile lui Enescu. Într-o vreme când oamenii trăiau cu lipsuri materiale, festivalul le oferea un refugiu spiritual. Artiștii străini continuau să vină, dovedind că muzica are puterea de a transcende ideologiile și de a uni oamenii dincolo de granițe.

După 1990, odată cu căderea comunismului, festivalul a cunoscut o renaștere spectaculoasă. România s-a redeschis către lume, iar marile orchestre și marii dirijori au revenit la București. Festivalul s-a transformat într-un simbol al reconectării României la circuitul cultural european și mondial. În anii ’90 și 2000, scena bucureșteană a fost onorată de personalități precum Daniel Barenboim, Sir Simon Rattle, Riccardo Muti, Evgheni Kissin, Martha Argerich, Yo-Yo Ma, dar și de stelele lirice românești devenite celebre pe marile scene: Angela Gheorghiu și Ruxandra Donose. În 2005 și 2007, Bucureștiul a primit vizita Filarmonicii din Berlin și a Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam.

Ediția din anul 2025 a depășit dimensiunea unui simplu festival de muzică clasică, transformându-se într-un moment de cotitură, în care tradiția s-a întâlnit cu inovația, iar emoția s-a contopit cu experimentul artistic. Această ediție, desfășurată între 24 august și 21 septembrie, a fost cu adevărat specială. Ea a marcat 70 de ani de la trecerea în neființă a lui George Enescu, dar și un moment aniversar pentru festivalul însuși, ajuns la a 27-a ediție. Nu este vorba doar despre o cifră rotundă, ci despre un prilej de a reflecta asupra felului în care moștenirea enesciană poate fi transmisă noilor generații.

Festivalul a reunit peste 4.000 de artiști din 28 de țări, iar programul a inclus mai mult de 100 de concerte doar în București, alături de alte evenimente desfășurate în marile orașe ale României. Însă, dincolo de cifrele impresionante, ceea ce a făcut ca ediția din 2025 să fie unică a fost diversitatea artistică.

Pe lângă programul principal din Capitală, Festivalul Enescu 2025 ajunge în peste 20 de orașe din România, inclusiv în Oradea. În Oradea, festivalul a adus publicului concerte simfonice și recitaluri de muzică de cameră, realizate de artiști internaționali, într-un cadru care a combinat eleganța sălilor istorice cu atmosfera muzicii live.

Această extindere geografică a demonstrat că festivalul nu se limitează la capitală, ci își propune să ajungă la comunități mai largi, apropiind cultura de cât mai mulți oameni. Festivalul a fost onorat cu prezența Orchestrei și Corului Filarmonicii de Stat Oradea, care au susținut un concert în data de 18 septembrie 2025, la Sala Enescu-Bartók. Evenimentul a fost dirijat de Andrej Vesel și a inclus și un cor de copii al Liceului Greco-Catolic din Oradea, sub conducerea dirijorilor Laurențiu Bischin și Loredana Țâmpu.

Consider că, pentru mulți adolescenți, Festivalul Internațional ,,George Enescu” reprezintă mai mult decât un simplu eveniment muzical. Este de fapt, o experiență de inițiere culturală, o întâlnire cu un univers artistic care se află dincolo de playlisturile cotidiene dominate de pop, rap, rock sau trap. Participarea la acest festival oferă tinerilor ocazia de a intra în contact cu orchestre și artiști de renume mondial. Dincolo de latura artistică, festivalul devine un spațiu de socializare și apartenență. Tinerii pot merge împreună la concerte, experimentând un tip diferit de comunitate decât cel creat de un concert pop. În plus, contactul cu artiști veniți din toate colțurile lumii stimulează deschiderea spre diversitate și respectul pentru alte culturi.

Pentru adolescenții pasionați de artă, muzică sau chiar jurnalism cultural, Enescu devine o sursă de inspirație. El nu este doar un eveniment de elită, ci și un reper pentru viitoarea generație, care învață să își definească identitatea culturală prin astfel de experiențe. În rândul adolescenților, Festivalul ,,George Enescu” reprezintă o lecție de maturizare artistică și personală. Nu e doar despre muzică clasică, ci despre a descoperi că arta poate fi un mod de a înțelege lumea și de a te înțelege pe tine însuți.

Am solicitat opinia unui elev din clasa a XII-a, care dorește să urmeze studiile universitare la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, specializarea Muzică. Acesta a preferat să-și păstreze anonimatul. „Festivalul Internațional ,George Enescu este pentru mine o sursă de inspirație și motivație. Fiind pasionat de muzică și dorind să studiez la Facultatea de Muzică din Timișoara, admir profund creațiile lui Enescu, care îmbină tradiția românească cu rafinamentul muzicii clasice universale. Visez ca la admitere să interpretez o arie din portofoliul său, ca un omagiu adus maestrului. Festivalul nu este doar un eveniment cultural, ci o adevărată lecție de artă și emoție, care mă determină să-mi urmez visul cu pasiune și respect pentru muzică.”

Pentru cei care nu știu, Colegiul Național Onisifor Ghibu Oradea aduce un omagiu lui Enescu în fiecare zi. Galeria de portrete care ne întâmpină la școală, îl INCLUDE ȘI pe marele MUZICIAN. Deschizând QR code-ul, îl puteți aduce pe Enescu în inimile voastre.

În concluzie, Festivalul Internațional „George Enescu” nu este doar o manifestare artistică. Este un ,,monument viu al geniului românesc”, o dovadă că muzica poate uni popoarele și poate transforma istoria. Dacă Enescu a fost „omul-orchestră” al României, festivalul care îi poartă numele este orchestra eternității românești. Atât timp cât la București vor răsuna acordurile rapsodiilor enesciene și simfoniile lumii, România va fi nu doar un punct pe hartă, ci un ,,templu al muzicii universale”, un loc unde eternitatea se aude în fiecare notă muzicală.

ALIN GIURGIU