În goana taciturnă a timpului, mă surprind stând, în fața oglinzii, nas în nas cu mine însămi, cu toate versiunile mele trecute, prinsă în mrejile amintirilor. Reflexia stranie, care nu seamănă cu cine sunt eu în prezent, pare închegată din mai multe „Riane”, zbătându-se să-mi scoată ochii, cu viața pestrițată, de la doisprezece ani.
Gândurile nu încetează din a renaște și nostalgia mă îmbrățișează. Sunt pe cale să întârzii la antrenamentul de tenis…iar am zăbovit prea multe minute, potrivindu-mi bretonul și trăind în vremea debutului meu pe teren. Nu pot uita acele clipe în care: orice mișcare era o taină pentru mine, fetele din grupă îmi erau dușmane de moarte (fiindcă nu-mi cruțau nici măcar un out, nicio greșeală a începătorului, atribuindu-și un sac de puncte), meciurile îmi declanșau acel zvâc, acea râvnă de a da tot ce e mai bun din mine (chiar și sufletul), chiar dacă, temeiul forehand-ului și backhand-ului nu era deloc stabil, brațele îmi șovăiau, mingea era azvârlită în pustiu…
Acum, împrăștiind pe foaie (din punct de vedere obiectiv, după ce m-am întors de la antrenament) cuvinte, din vârful stiloului, ce fac referire la tenis, recunosc (cu inima pe mână, nu cu mâna pe inimă) că mi s-a uscat cerneala, capul îmi este gol. Dacă tenisul ar fi o materie școlară, strict teoretică, cel mai probabil, aș fi pasibilă de corigență. Ce mă salvează, ce compensează lacunele științifice acumulate, este partea practică, maniera de a juca, exersată de la vârsta de doisprezece ani. Totuși, trebuie să vin cu explicații, trebuie să creionez, măcar un pic, însemnătatea acestui sport. Este necesar să clarific ce presupune tenisul, care sunt regulile și să conving pe cât mai mulți, să încerce, măcar o dată, tenisul. Prin urmare, am răsfoit un pic Google-ul și mi-am mai acoperit golurile de cunoaștere… aproape că am devenit antrenoare…
Deci, tenisul este definit ca fiind un sport cu rachetă, jucat, preponderent, 1 la 1 (simplu) sau 2 la 2 (dublu), pe un teren (foarte „împovărat” cu zgură sau iarbă) dreptunghiular, împărțit, în părți egale, de un fileu. În ceea ce privește regulamentul, jocul începe cu serviciul: jucătorul lovește mingea în diagonală, către terenul advers. Adversarul trebuie să returneze mingea înainte ca aceasta să cadă de două ori. Mingea trebuie să atingă liniile sau interiorul terenului pentru a fi recunoscută, validă. Se alternează loviturile până când unul dintre jucători greșește.În funcție de câte seturi se joacă (în general, trei sau cinci) jucătorul sau echipa ce va înving va fi cel/cea care va câștiga două seturi din trei sau trei seturi din cinci. Un set se câștigă de jucătorul sau echipa care „atinge” mai rapid 6 game-uri sau 7 game-uri, dacă va exista egalitate – în tenis, un meci este alcătuit din seturi, iar un set este alcătuit din game-uri. Pentru a câștiga un set, trebuie să câștigi mai multe game-uri decât adversarul tău, iar pentru a câștiga un meci, trebuie să câștigi mai multe seturi decât adversarul tău. Primele trei puncte sunt numerotate cu 15, 30 și 40, iar ultimul punct se numește “game point”.
Sursă imagine: fototeca Riana Bogdan
Desigur că, există două modalități esențiale pentru a ține scorul într-un meci, acestea fiind „advantage set” (dacă scorul ajunge la egalitate, la 40-40) și „tie-break set”(dacă scorul ajunge la 6-6, se impune un joc „suplimentar”, care este câștigat de primul jucător ce ajunge la 7, cu o diferență de cel puțin două puncte). În cazul tie-break-ului, jucătorii servesc alternativ, iar numărul de servicii este egal pentru fiecare jucător. Nu omit, însă, principalii „actanți” (loviturile): Forehand – cea a mâinii drepte, Backhand – cea din partea opusă, stânga (cu o mână sau ambele mâini), Serviciu – deschizătoarea punctului, extrem de importantă, Voleu – cea aproape de fileu, înainte ca mingea să atingă solul, Smash – cea puternică de deasupra capului (ca o lovitură de serviciu în timpul chimbului).
Sfârtecând, tot acest ghemotoc încâlcit de informații plictisitoare și revenind în propria-mi lume, în care dorul gravitează în jurul ei, țin să consemnez faptul că pasiunea mea pentru această formă de mișcare a pătruns în universul meu de preferințe, spontan. A fost ca atuncic ând asculți începutul unei melodii (pentru prima dată în viața ta) și deja știi că va fi preferata ta, deja ai un sentiment că, fără să-ți dorești neapărat, versurile, linia melodică sunt cele care au venit către tine (tu doar le-ai oferit o șansă), arătându-ți că ele existau și licăreau demult în lăuntrul tău. Tenisul este o fărâmă (destul de mare) din ființa mea, mă reprezintă, este deja o “etichetă” socială…. Alegerea mea de a mă îndeletnici cu tenisul, în timpul liber, de a-l avea ca hobby, nu a fost deloc “rumegată”, venind din reveria candorii, din frumusețea curiozității.
Astfel, anumite reflecții, „socoteli” și simțăminte de pe teren, nu s-au risipit din mine, nu s-au șters și nici nu sunt pe cale de dispariție (deocamdată, nu au îmbătrânit prea tare, au doar aproape cinci ani). Spre rușinea mea, după atâția ani, încă încerc să calculez de la ce distanță ar fi mai preferabil să prind mingea, intuind unde mă va aștepta, gradele unghiului conturat de îndoirea brațului (atunci când mă pregătesc să servesc), care în teorie, este de nouăzeci, dreptunghic. Pomenind, de momentul serviciului de sus, mă silesc să mă debarasez de obiceiul de a pupa mingea (înainte să o ridic în înaltul văzduhului), demonstrându-i faptic că empatizez cu ea și că nădăjduiesc să nu mă facă de râs, aterizând peste gard…
În orice caz, cele mai memorabile clipe care mi-au rămas imprimate (color și însuflețite) în minte, sunt acelea în care am simțit gustul de zgură ce mi se strecura printre cotloanele nemaiștiute ale trupului, ce pătrundea în fel de fel de țesuturi, făcându-mă una cu terenul. Vederea mi se înnegura, trupul mi se târa ca o râmă pe teren, neputincios în fața suflării de vânt. Oboseala și toropeala îmi cârmuiau corpul, în timp ce veleitatea lupta să-mi țină tălpile înfipte în praful de culoarea cafelei cu lapte. O inefabilă aprehensiune ce izvora din unele particule de zgură, care erau măcinate în „aparatura” măselelor, mă întărâta să nu renunț, ci să duc până la capăt mișcările, pașii, meciurile. Să pun de-o parte simțirile efortului trupesc și să nu mă opresc, apelând la rațiune, la aspirații. Eh, așa-s zilele călduroase… adevărate impedimente când vine vorba de a colecționa cifre rotunde de puncte…
Am ratat câteva, dar măcar m-am întărit. Pe cum au trecut diverse răstimpuri, atmosfera a devenit tot mai prielnică, mai prietenoasă… sau, oare, am învățat să mă bucur de micile fracțiuni de disconfort, maturizându-mă (un pic) și descoperind o altă perspectivă – aceea a transformării „dușmanelor de moarte” în aliate, cu care orice lucru este motiv de joacă, de distracție în echipă…?
RIANA BOGDAN
LOGO paper 