În completarea listei pe care am realizat-o în 2021 (față de care am acum sentimente amestecate, mărturisesc), m-am gândit să adun laolaltă câteva dintre filmele pe care le-am vizionat ulterior și care mi-au lăsat o impresie plăcută. Am optat – de această dată – pentru niște titluri ceva mai diferite, pe care le-am clasat în ordine alfabetică: de la docu-fictions, cinema japonez, giallo și până la film cu accente experimentale, lista de față e dedicată în special celor care vor să vadă altfel de horror. În alte cuvinte, sunt filme pe care le socotesc deosebite – dacă nu cel puțin interesante ca exercițiu cinematografic – mai ales datorită modurilor prin care reevaluează (și/sau provoacă) convențiile genului.
Häxan (r. Benjamim Christensen, 1922)
Punct de plecare al unei viitoare trilogii (care nu s-a mai înfăptuit niciodată), docu-ficțiunea lui Benjamim Christensen – o serie de relatări fantastice și diverse extrase de arhivă care se împletesc într-un joc vizual splendid – rămâne un film-reper al genului și o experiență cinematografică care debordează de excentricitate. Subiectul principal al poveștii, vrăjitoria, precum și imaginile
îndrăznețe, culese parcă din mijlocul unui sabat infernal, i-au adus regizorului danez numeroase prejudicii, între care ciuntirea și chiar interzicerea filmului său în statele importante ale Europei vreme de aproape 20 de ani.
Onibaba (r. Kaneto Shindō, 1964)
În Japonia medievală încercată de război, foamete și neliniște, o femeie – al cărei fiu se află în luptă – și nora acesteia, o tânără care are toate șansele să fi rămas văduvă, își duc existența vânzând armurile soldaților rătăciți pe care îi ucid. Numai că atunci când un fost camarad al fiului, respectiv soțului se întoarce pe neașteptate, relația dintre cele trei personaje capătă dimensiuni
erotice, iar gelozia și ostilitatea, precum și o prezență demonică instalate amenință să pună capăt integrității fizice și psihice ale celor implicați.
Impresionant la filmul lui Shindō este tocmai această tensiune psihologică continuă – pasiv-agresivă inițial, explozivă înspre final –, care se strecoară printre meandrele mlăștinoase ale peisajului sălbatic dimprejurul colibei și se potențează cu fiecare susur al trestiilor înalte, cu fiecare izbucnire violentă.
Nicicând paranoia și claustrofobia nu au fost redate pe ecran mai convingător.
Possession (r. Andrzej Żuławski, 1981)
Puține au fost acele experiențe cinematografice care s-au putut apropia simțitor de gradul de intensitate al filmului lui Żuławski. Realizat în afara Poloniei, ca urmare a expulzării regizorului de către autorități, Possession urmărește povestea Annei (Isabelle Adjani) și lui Mark (Sam Neill), un cuplu a cărei căsnicie e pe cale să se destrame atunci când ea îi spune – aparent fără motiv –
că vrea să divorțeze. Nefiind vorba de o a treia persoană, Mark se angajează într-o operațiune de spionaj extrem de periculoasă, care va scoate la iveală taine dintre cele mai sordide și îi va împinge pe cei doi soți într-o spirală nesfârșită a nebuniei. Remarcabile sunt imaginea (susținută mai ales de mișcările frenetice de aparat și de tonurile reci, alienante, precum și de secvențele fulminante,
epatante), simbolurile și prestațiile actoricești.
Despre această psihodramă horror, Sam Neill a declarat următoarele: “I call it the most extreme film I’ve ever made, in every possible respect, and he asked of us things I wouldn’t and couldn’t go to now. And I think I only just escaped that film with my sanity barely intact.”
Suspiria (r. Dario Argento, 1977)
Suzy (Jessica Harper), o tânără americană, este transferată la una dintre cele mai prestigioase academii de balet din Europa, dar își dă rapid seama că a nimerit într-un loc bizar, prielnic crimelor, disparițiilor și practicilor vrăjitorești. Realizare de căpătâi a filmului giallo (sub-gen italian al slasher-ului), Suspiria funcționează atât ca thriller de investigație, cât și ca exemplu de horror veritabil.
Rețin atenția elementele de estetică vizuală (paleta bogată de culori vibrante, saturate, eclerajul elaborat cu minuțiozitate, decorurile de factură gotică), dar și îmbinarea armonioasă a sunetelor electronice cu instrumentele tradiționale care, împreună, transportă filmul spre un tărâm al oniricului și al groazei totodată.
The Witch (r. Robert Eggers, 2015)
În Noua Anglie a secolului al XVII-lea, căminul unei familii puritane este zguduit de prezența unor forțe malefice, care îi terorizează și, rând pe rând, îi învrăjbesc pe membrii săi. Horror de inspirație folclorică, filmul e – îndrăznesc să spun – una dintre cele mai notabile izbânzi ale cinemaului horror modern, al cărui reprezentant de seamă este (și) Robert Eggers. Debut în regia de lungmetraj, The Witch anunță temele și interesele predilecte ale autorului (izolarea și colapsul psihologic, atenția deosebită acordată autenticității istorice, folclorul și supranaturalul, spaima religioasă și frica de pedeapsa divină ș.a.), care se vor regăsi – cu mai multă sau cu mai puțină fermitate – și în următoarele sale proiecte: The Lighthouse (2019), respectiv The Northman (2022).
Nosferatu, remake al versiunii germane de la începutul anilor ’20 și ultimul film semnat de Robert Eggers, va putea fi văzut în cinematografe începând cu data de 25 decembrie.
Sursă foto: Letterboxd
BOGDAN SLAB
Absolvent al Colegiului Național Onisifor Ghibu Oradea, promoția 2024, secția Filologie – Jurnalism, clasa prof. Lucia Cighir, Bogdan Slab este în prezent student la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul UBB Cluj-Napoca.
LOGO paper 