S-a stins, la 29 decembrie 1986, într-o clinică oncologică din apropierea Parisului, legendarul regizor rus Andrei Tarkovski.
Filmele sale, felurite în atât de multe privințe, au rămas aceleași – ele sunt la fel de răscolitoare, la fel de stimulante din punct de vedere spiritual ca în momentul apariției. Îmi place să mă raportez la cinemaul lui Tarkovski precum la o corabie misterioasă, imposibil de reperat pe vreo hartă – ea dansează fantomatic în mijlocul talazurilor înspumate, fiind situată în afara oricărei influențe.
Așa și opera lui Tarkovski, care – deși se apropie de creațiile lui Antonioni, Rosselini sau De Sica, prin tonul ei meditativ, prin cadrele întinse ca durată, parcă interminabile, prin caracterul static cu care sunt (adesea) compuse (vezi slow cinema) – nu poate fi încadrată cu precizie în niciun curent cinematografic.
Andrei Tarkovski a fost și el – asemenea lui Robert Bresson sau lui Ingmar Bergman, pe ale căror filme le-a privit cu admirație și fascinație deopotrivă – un exponent de seamă al acestui cinema; un cinema al vieții interioare, comparabil poate numai cu muzica și cu pictura.
Altfel spus, o interpretare în cheie strict rațională a filmelor lui Tarkovski nu numai că limitează accesul la posibilitățile afective – incomprehensibile prin analiza rațională, științifică – de care acestea dispun, dar deschide și un dezacord direct între receptor și obiectul oferit spre receptare, aducând cu sine alienarea aproape instantanee a spectatorului.
Am ajuns – destul de târziu, mărturisesc – la convingerea că un film de Andrei Tarkovski trebuie, mai presus de toate, trăit. Cum aș putea, de altfel, să-mi explic starea de fascinație, aflată la granița cu hipnoza, pe care am simțit-o atunci când am vizionat, de pildă, Solaris? Niciun alt film nu m-a bântuit vreodată la fel cum a făcut-o Oglinda. De ce aș încerca să-i caut un înțeles? De ce aș încerca să-i ucid natura deja desăvârșită, profund enigmatică, prin raționamente reci, pustiitoare?
Îmi revine în minte replica lui Oleg Iankovski, rostită prin intermediul personajului său din Nostalgia: „Sentimentele nemărturisite nu se uită niciodată”. Filmele lui Tarkovski întruchipează și ele astfel de trăiri, care sunt declanșate în cele mai nebănuite feluri, de cei mai neobișnuiți stimuli – ele își găsesc originea în clipocitul picăturilor de ploaie, în mângâierea potolită a unei adieri de vânt, în imaginile onirice, fixate în timp și spațiu, în declamarea poeziilor tatălui său.
Nu cred în semne, nici de prevestiri
N-am teamă. Nu fug de calomnie sau otravă.
Moartea nu există. Noi toți suntem
nemuritori. Ca tot ce este.
Nu are rost de moarte să te temi, de ești
De șaișpe ani sau șaptezeci.
Există doar prezentul și lumina
Iar moartea nu există, și nici neguri.
Noi toți suntem la țărm dintotdeauna;
Iar eu sunt printre cei ce-ntind năvodul
Acolo unde, uneori, plutește nemurirea.1
Prin intermediul imaginilor din filmele sale – a căror frumusețe și putere de sugestie rezonează cu o vigoare pe care eu nu am mai întâlnit-o la niciun alt cineast – Tarkovski zidește o lume nouă, care îi aparține pe deplin și care funcționează după propriile sale reguli. E un spațiu al sacralității, al memoriei afective, în care elementele naturii se află în perfectă armonie cu stările sufletești ale insului și îndeplinesc funcții taumaturgice – incendierea casei în Sacrificiul reprezintă, poate, exemplul cel mai evident – și în care imaginea recurentă, obsedantă a mamei, precum și a casei părintești, ocupă un rol central.
Ingmar Bergman nota în cartea sa de memorii din1987, Lanterna magică, că „filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toți […]. Toată viața am bătut la ușile camerelor în care el se mișcă cu atâta naturalețe. Doar rareori am reușit să mă furișez acolo”. Asemenea Călăuzei din filmul cu același nume, Tarkovski a permis accesul în zone dintre cele mai greu de pătruns ale sufletului uman, ghidându-și spectatorii receptivi cu ajutorul strălucirii necontenite a geniului său.
Nu știm ce se află în încăperea interzisă, promisă revelației, despre care se spune că poate îndeplini dorința cea mai adâncă a celui care o descoperă. Tarkovski nu ne oferă cheia rezolvării – poate că ea nici măcar nu există.
În schimb, el ne confruntă cu propria conștiință, într-un mod asemănător cu cel al savanților din Solaris – amintirea ființelor dragi, deblocarea trăirilor ascunse, cufundate în subconștient, răscolirea trecutului care, împreună, avansează posibilitatea (re)descoperirii de sine și a mântuirii spiritului uman.
BOGDAN SLAB
1 Extras din volumul de poezii Life, Life: Selected Poems de Arseni Tarkovski. Adaptarea din limba engleză a fost preluată de pe poezie.ro
LOGO paper 