Teatrul Regina Maria invita bihorenii la o noua premiera a Trupei Iosif Vulcan. Este vorba despre spectacolul Anonimul venetian, de Giuseppe Berto, regia artistica Elvira Rimbu, care marcheaza si un eveniment aniversar: 25 de ani de cariera pe scena teatrului oradean a actorilor Sebastian Lupu si Mirela Nita Lupu, care vor interpreta rolurile celor doi protagonisti ai piesei. (din anunțul oficial)
Premierea a avut loc luni 20 noiembrie, de la ora 19, la Sala Arcadia.
În cei 16 de ani ai mei nu am crezut vreodată că un anunţ într-un ziar ar putea să mă convingă pe mine să fac ceva. Mă declar îndrăgostită de artă, o devoratoare de povesti, fie ele drame, crime sau cele mai siropoase idei despre amor şi viaţa-mpletită cu dragostea. Desigur, cu cât mai multă dramă, cu atât mai savuros. Acum, fiecare cu gustul lui…
Eu vă spun în felul următor: Mi-am pregătit rochiţa neagră, peste genunchi, cu mâneci lungi şi paltonaşul de mers la biserică, am înşfăcat toată răbdarea de pe ăia 16 metri pătraţi din bucătăria vară-mii şi am plecat hotărâtă să iau parte,după cum gândeam eu, la un mare fiasco, numit Anonimul veneţian. Auzisem câteva idei mediocre, aş zice acum, despre acest spectacol de sentimente şi devenisem suficient de sceptică cât să aduc la braţu-mi, indiferenţa, drept parteneră.
Ei…. Acu’ eu zic să vă ţineţi bine, că incepem cu partea plictisitoare….
Povestea, așa cum a fost imaginată de Giuseppe Berto, este inspirată de Concertul pentru oboi și orchestră de coarde în Re minor de Alessandro Marcello, atribuit lui Antonio Vivaldi și apoi lui Benedetto Marcello, și este o dramă de dragoste care se consumă sub patronajul patronajului venețian al misterului și al tanaticului. Intriga se învârte în jurul a două personaje, El și Ea, care se reîntâlnesc după o lungă perioadă de timp pe perula unei guri venețiene și descoperă treptat că, în ciuda suferințelor pe care le-au provocat, dragostea nu a murit. În prezent, iubirii lor le este potrivnic, mai presus de toate şi de toţi, timpul.
Veți putea viziona în distribuția acestei capodopere actorii Sebastian Lupu și Mirela Niță Lupu, care oferă o prestație profesionistă, fiind, mai înainte de parteneri de scenă şi parteneri în drumul acesta anevoios, numit viaţă.
Cadrul a fost unul prielnic, bine gândit, începând de la luminile din sală, până la echipamentul staff-ului şi contextul oferit prin imaginile bine proiectate, ca amintiri sau proiecţii ale minţii protagonistului. Muzica din surdină te îmbrăţişa, atunci când cuvintele şi disputa dintre cei doi amorezi erau prea grele. Apoi, să nu mai vorbim de chimia dintre cei doi actori şi de modul
grandios-dacă mă-ntrebaţi pe mine- în care aceştia şi-au construit personajele.
Şi-acum, zic şi eu că ar fi timpul să fim puţini mai personali, că eu dacă aş citi partea de mai sus, m-aş plictisi şi…ei, bine, stimate cititorule, dumitale ai vrut să afli cum îi numim pe stimabilii Lupu în viaţa de zi cu zi. Eu cred că atâta timp cât o poveste e bine închegată, nici n-ai nevoie să afli altceva în afară de „CÂÂÂÂÂND REVENIIIIM”.
Hahaha, ma cherie-alde-mon cher(nu facem aici mişcări anti-masculinitate, pro-feminitate), te rog să-ţi pregăteşti batistuţa, că urmează săăăăă….plângi. HA! Sper 🙂 Cred că oricine, indiferent de vârstă, a trecut prin acea faza dureroasă, de după despărțire. Mai există încă oameni care trăiesc din durere, prin durere şi în durere. Una dintre acele persoane se regăsește intre aceste rânduri şi vai, Doamne, de v-ați putea imagina fiorii din durerea reîntâlnirii.
Mă gândesc la momentul în care am păşit în sala mică, a teatrului din Oradea, curioasă de piesa pe care urma să o vizionez, mai exact, „Anonimul veneţian”.
Am înaintat uşor spre locul meu, moment în care mi-am întâlnit veneţianul. Ne-am intersectat privirile câteva secunde şi ne-am continuat drumul, eu spre ultimul rând, el spre scenă. Inima mea ii compătimea privirea, atât de cufundat în durere părea omul acesta, încât mi-am regăsit trăirea în tristeţea lui. Şi eu sufeream, în adâncul meu, dar nu lăsam pe nimeni să îmi vadă durerea. Nu am voie, exact ca El. Şi-avea o dragoste atât de mare, de apăsătoare, de copleşitoare, avea nevoie de a sa iubită, la fel cum corpu-ţi cere apă într-o zi toridă de vară.
Şi m-a copleşit. Trăirea, emoţia, iubirea, lacrimile Lui mi-au topit sufletul şi mi-au amintit cât de mult poate să distrugă un om nepotrivit, un om potrivit. Cel nepotrivit şi-a văzut de viaţă liniştit, iar cel potrivit îşi rupea bucăţi din suflet pentru ca cel nepotrivit să devină potrivit.
Aiurea, nu?
Aşa zic şi eu. E aiurea să-ţi pui sufletul pe tavă unui nimic pe care, orbul din tine, îl vedea tot.
Absolut tot.
P.S. Dacă vreţi şi voi să simţiţi fiorii unei iubiri toxice şi să trăiţi fiecare clipă la cel mai înalt nivel ca intensitate, vă recomand din suflet. Noi ne-am oprit din aplaudat după vreo 5 minute.
DANIELA ȘUȘCA
LOGO paper 