Pe Martin Scorsese l-a preocupat dintotdeauna zbuciumul, pe care l-a deghizat sub atât de multe forme, încât a izbutit – aproape de fiecare dată – să evite autopastișarea. De la gangsteri mărunți din Little Italy și până la lupi cupizi de pe Wall Street, Scorsese a rămas la fel de fervent, la fel de dornic să inspecteze și să înțeleagă.
Nu ar trebui, deci, să ne surprindă că noul său film, Killers of the Flower Moon, preia câteva dintre elementele care i-au marcat activitatea creatoare – disonanța cognitivă, catolicismul, mediul instabil și violent, otrăvitor, relațiile interumane, profund conflictuale ș.a. Suntem imersați însă în adâncimi atât de învolburate, atât de neexplorate prin grandoarea dimensiunii lor, încât sala de cinema pare a se transforma într-un batiscaf; asistăm la o expediție specific scorsesiană, care debordează de râvnă și prospețime.
Deși păstrează cu credinciozitate caracteristicile preferate ale cineastului, filmul reușește să surprindă – poate prin gravitatea subiectului ori poate prin figurile reprobabile care împânzesc retinele și răspândesc moartea, însă cert este că există ceva care zvâcnește dincolo de ecranul cinematografului. Întrebat pentru Deadline – cu scurt timp înainte de premiera filmului la Cannes – dacă mai are energia să regizeze, iată, la 80 de ani, Martin Scorsese a mărturisit următoarele: „Întreaga lume s-a deschis în fața ochilor mei, dar e prea târziu. E prea târziu. Sunt bătrân. Citesc lucruri. Văd lucruri. Vreau să spun povești și nu mai e timp. Kurosawa, când a luat Oscarul […], a spus «Abia acum încep să văd posibilitatea a ceea ce ar putea fi cinemaul, dar e prea târziu ». Avea 83 de ani. La vremea respectivă, m-am întrebat ce a vrut să spună. Acum înțeleg.”. E drept că se observă o altă abordare în ultimele sale filme – începând cu Silence (2016) și continuând cu Killers of the Flower Moon (2023) –, necunoscută până acum nici în perioada New Hollywood, nici în cea post-New Hollywood. De fapt, Scorsese a adoptat din ce în ce mai mult rolul unui povestitor bătrân, chibzuit, care caută contemplația în detrimentul avântului. Nu mai e cazul de acel Scorsese electrizant până la paroxism – Lupul de pe Wall Street fiind exemplul cel mai reprezentativ –, ci de unul care pare să aibă în sfârșit libertatea de a regiza ce vrea și cum vrea. Vorbim, totuși, de un pariu uriaș, pe care el însuși și l-a atribuit cu foarte mare generozitate: evocarea unui soi de monumentalism, cunoscut de regizor în propria tinerețe prin filme ca Giant (1956), Lawrence of Arabia (1962) sau prin marile creații ale lui Ford și Hawks.
Killers of the Flower Moon se vrea, așadar, a fi o astfel de poveste, care e mai degrabă un eveniment, o experiență care trebuie împărtășită la nivel cât mai general, dar care este cel mai bine trăită în mod individual. Nu e prima sa încercare de acest fel; să ne amintim numai de cvasi-eșecul pe care l-a avut cu The Irishman (2019), un film care se apropie și el de 3 ore și jumătate și care a generat polemici. Precum în Irlandezul – și în vasta majoritate a filmelor lui Scorsese, de altfel –, și aici avem de-a face cu ucigași implacabili, numai că dacă în Taxi Driver, de pildă, actul exterminării este concentrat în mâinile unui singur individ și reprezintă, chipurile, un caz izolat, în Killers of the Flower Moon acesta este distribuit la scară largă și atinge cote inimaginabile. Avem de-a face cu poate cele mai abominabile figuri din filmografia regizorului – ele nu se prezintă cu pumnii încleștați și cu armele la vedere, ci zâmbesc politicos și, pe deasupra, sunt părți integrante ale comunității. După ce a lăsat urme de neșters în proiectele veșnicului său partener – colaborare începută încă din 1973 și care, de-a lungul vremii, a înregistrat o colecție de filme devenite definitorii cinematografului american, printre care se numără Mean Streets (1973), Taxi Driver (1976), Raging Bull (1980), The King of Comedy (1982), Goodfellas (1990), Casino (1995) –, Robert De Niro oferă o performanță de zile mari în rolul unchiului duplicitar și neînduplecat și marchează cea de-a 10-a – și posibil ultima – apariție într-un film de Martin Scorsese. Leonardo DiCaprio, de cealaltă parte, actorul de „primă mână” al regizorului din ultimii 20 ani, reușește – potrivit criticii, și nu fără temei – performanța carierei. Această imagine a bărbatului vizibil tulburat, torturat de propria conștiință pare a fi rolul care lui i se potrivește cel mai bine și în care găsește foarte multă plăcere de a juca; de la magnatul aflat într-un război continuu cu tulburarea obsesiv-compulsivă în The Aviator (2004) și până la agentul federal chinuit de coșmaruri dintre cele mai groaznice în Shutter Island (2010) – alte două producții semnate de Martin Scorsese –, DiCaprio dovedește aceeași flexibilitate remarcabilă, aceeași capacitate zdruncinătoare de a se scufunda cu totul în străfundurile infinit neguroase ale personajelor pe care le interpretează. E imperios să o amintim pe Lily Gladstone, o descoperire deosebit de plăcută și, totodată, piesa de rezistență a întregului film (foarte multe, însă, nu voi divulga, căci nu vreau să vă răpesc din experiență). De-a dreptul uluitor cum a reușit să redea o gamă atât de variată de trăiri folosindu-se de foarte puțină expresivitate facială; o sensibilitate atipică, o forță de caracter absolut dezarmantă.
Killers of the Flower Moon este, așadar, un film pe care vă încurajez să-l vedeți. Găsesc foarte prețioasă descrierea Flaviei Dima pentru Films in Frame, care spunea că e „un superb cântec de lebădă al unuia dintre cei mai mari, decisivi cineaști din istorie.”. Iată, măcar pentru aceasta consider eu că trebuie vizionat numaidecât. Avem înaintea noastră un regizor colosal, epopeic, care continuă – cu la fel de multă înflăcărare – să regizeze și, poate mai important decât atât, care se află încă în viață. Noi avem datoria să-l ascultăm – fie prin intermediul filmelor sale, fie prin interviurile și masterclass-urile pe care le susține ocazional, și să-i arătăm recunoștința cuvenită. Nimeni care iubește și cunoaște filmul nu poate subestima impactul hotărâtor pe care l-a avut Martin Scorsese asupra cinematografului… Ca influență, cineast ori componentă activă a procesului de restaurare a filmelor.
BOGDAN SLAB
LOGO paper 