Templu la purtător

Profesorul Alexandru Sanislav deţine o colecţie de obiecte populare la care lucrează de decenii, reunite după un unic criteriu – fidelitatea faţă de înscrisurile geometrice. Vectorul declanşator al demersului său l-a reprezentat un schimb de experienţă în Italia, unde în cadrul unei vizite la Altamura, a aflat de la custodele muzeului de istorie că în zona respectivă s-a stabilit o populaţie de colonişti veniţi din zona Dunării, în urmă cu 7.500 de ani. Textul de faţă urmează să intre în numărul următor al revistei PHOTO magazine, la secţiunea Camera Lucida.

De curând, am avut oaspeţi patru tinere chinezoaice. În timpul unei discuţii despre tradiţii, am desenat pe o foaie o cruce. Le-am întrebat ce le spune acest desen. Au ridicat din umeri. Am insistat. Una dintre tinere a spus: „Două linii care se intersectează”. Pentru un neştiutor, crucea atât înseamnă – cinci cuvinte. Pentru un creştin, faptele, învăţăturile, suferinţa şi jertfa lui Iisus Christos – un milion de cuvinte. La fel stau lucrurile şi cu simbolurile de pe costumul popular românesc, de pe stâlpii pridvorului, stâlpii porţilor, bâtele ciobăneşti, covoare, ştergare, furci de tors.

În perioada dinainte de ’89, nefiind „corect politic” să vorbeşti apreciativ despre credinţă şi religie, aceste simboluri erau prezentate de propaganda culturală şi manualele de limba română ca ornamente, ca expresie a sensibilităţii şi dragostei pentru frumos ale ţăranului român. Românul era împăunat cu o sensibilitate specială şi i se ascundea cea mai importantă caracteristică a acestor simboluri: sacralitatea. În fapt, este vorba de semne sacre cu funcţie apotropaică. Stâlpii porţilor şi al pridvorului protejau spaţiul sacru al familiei. Costumul îl proteja pe purtător, bâta pe cioban etc.

Această abordare oficială mincinoasă a favorizat falsificarea, vulgarizarea, manelizarea folclorului autentic. Urmările nefaste ale acestei abordări persistă încă. Astfel putem vedea în spectacole şi în emisiunile TV de folclor costume pe care nu le-a purtat niciodată un ţăran, dansuri pe care nu le-a dansat niciodată un ţăran, cântece pe care nu le-a cântat niciodată un ţăran.

Istoria adevărată a simbolisticii româneşti este fascinantă. Din lungul şir de cercetători români şi străini care au abordat această problematică voi aminti în primul rând pe arheologul şi istoricul american Marija Gimbutas care după 20 de ani de săpături şi cercetări în sud-estul european, a rescris istoria Europei, implicit şi pe cea a României. Ea demonstrează cu argumente de necontestat că prima, cea mai veche civilizaţie europeană s-a născut şi a înflorit pe valea Dunării, în zona Munţilor Carpaţi, Balcani şi Dinarici, în Macedonia, Grecia şi ţărmul de est al Italiei. Ea a numit acest spaţiu „vatra vechii Europe” . Gimbutas estimează vechimea simbolurilor acestei civilizaţii scrijelite pe piatră, os ori pe statuetele de lut reprezentând zeităţi preponderent feminine la peste 15.000 de ani. Utilizarea acestor simboluri (romburi, spirale, meandre, V-uri , S-uri, X-uri, W-uri etc.) de-a lungul mileniilor şi diversificarea lor a dus la apariţia unei scrieri sacre. S-au descoperit inscripţii în Bulgaria, în Serbia, în SE Ungariei, iar în România celebrele tăbliţe de la Tărtăria. Lingvişti de notorietate internaţională ca Harald Haarmann şi Marco Merlini au adus argumente de ordin lingvistic în favoarea acestei ipoteze.

La început s-a crezut că este vorba de o influenţă sumeriană. Datarea cu C14 a clarificat lucrurile: scrierea dunăreană este cu aproape 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană.

Această civilizaţie de agricultori şi crescători de animale a ajuns la apogeu în calcolitic (Epoca Aramei). Aveau localităţi pre-urbane, au descoperit metalurgia, au realizat o ceramică de o mare calitate, diversitate şi frumuseţe, făceau comerţ pe distanţe lungi, aveau o religie evoluată cu zeităţi în special feminine, cu ritualuri complexe, temple cu etaj, numeroase obiecte de cult, etc. Ecouri ale acestei credinţe se pot decoda în tradiţiile româneşti: arhitectura ţărănească, costumul de sărbătoare, cântecele cununii, cele peste o mie de variante ale Mioriţei, priveghiul vesel, spovedania la brad etc.

Această civilizaţie s-a prăbuşit în urma a trei valuri de năvălitori de la răsărit, după care începe procesul de „indo-europenizare” a continentului.

Rombul cu laturi prelungite şi V-uri de pe falanga de cal de la Cuina Turcului

În lucrarea sa, „Semnele cerului”, Vasile Vasilescu prezintă corespondentele contemporane ale tuturor simbolurilor sacre preistorice înscrise pe obiecte din toate regiunile ţării, inclusiv din Basarabia. La fel de impresionantă este şi demonstraţia Silviei Păun în albumul „Identităţi europene Italia – România”. Ea prezintă evoluţia celui mai celebru simbol de la Cuina Turcului (romb cu laturile prelungite şi V-uri) scrijelit cu acurateţe pe o falangă de cal. Datat cu C14, i s-a stabilit vechimea: 12.650 de ani. Acelaşi simbol pe un vas cucutenian cu vechime de 5.500 de ani. Acelaşi simbol pe un vas dublu din cultura Gârla Mare – 3300 de ani. Acelaşi simbol în zilele noastre pe o ie din Bihor foarte asemănător cu cel de la Cuina Turcului, Transilvania (50 de ani), pe o ţesătură din Rucăr, Muntenia (80 de ani), pe un tipar de caş de lemn din Vidra, Vrancea, Moldova (50 de ani). Această continuitate impresionantă era imposibilă fără o continuitate umană. În zona Muscelului acest simbol se numeşte „Ţâţânile lumii” (cardines mundi). Despre ţâţânile lumii vorbesc Pliniu cel Bătrân şi exilatul poet Ovidiu. Acesta din urmă scrie: „Trăiesc departe de patrie… la marginea lumii, sub ţâţânile lumii.”

Dintre obiectele înscrise cu simboluri sacre, de departe întâietatea o deţine ia din costumul de sărbătoare. Romburi, coloane de romburi, spirale rotunde, spirale în unghiuri, V-uri, S-uri, W-uri, în combinaţii de o mare varietate şi frumuseţe fac faima acestui obiect de îmbrăcăminte. Versurile referitoare la costumul de sărbătoare românesc sunt revelatoare pentru sacralitatea simbolurilor: „Veştmânt lung / Din cer până-n pământ / Scris e-n spate, scris e-n piept, / Scris e-n şale, scris e-n poale, / De-amândouă părţile / E câmpul cu florile / Jur-prejurul poalelor / Scrisă-i marea tulbure / Pe la gât, la cheutori / Scrise-s sfinte sărbători / Pe la brâu, pe la mâneci / Scrise-s sfinte dumineci. / În mijlocul cerului / Este-un pom al raiului.”

A SCRI-jeli

A SCRI-e

SCRI –bam = scriu în vechea irlandeză

SCRI –ban = a scrie în vechea germană de sud şi în vechea saxonă

SCRI-pat = a zgâria în lb. Letonă

SCRI-bere= a zgâria, a scrie în lb. latină

SCRI-ftas = a inciza, a scrie în lb. oscă

SCRE-hto = a inciza, a scrie in lb. umbrică

SKRE-bu = a zgâria în lb. rusă

SKËR-fit = a zgăria în lb. albaneză

Regretatul Ioan Sorin Apan a concentrat într-o singură propoziţie tot ce se poate spune despre costumul de sărbătoare: „Costumul popular românesc este un templu la purtător”.

Despre importanţa acestor tradiţii în cultura românească a scris Lucian Blaga apreciind realizările lui George Enescu şi Bela Bartok în domeniul muzicii şi cele ale lui Constantin Brâncuşi – „cea mai înaltă ridicare a spaţiului mioritic” în sculptură. Acesta din urmă a consemnat în însemnările sale: „Nu mi-am pierdut legătura şi nici nu mi-am scos rădăcinile – pentru a umbla ca un năuc pe tot globul … eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit nicio clipă strămoşii şi înţelepciunea lor milenară a naturalităţii.”

Doar geniul şi această iubire puteau să nască o coloană a infinitului; doar pe acest tărâm care trăieşte de peste 12000 de ani sub zodia coloanelor de romburi se putea înălţa acest Axis Mundi în care se regăseşte orice locuitor al planetei.

ALEXANDRU SANISLAV

Prof. Alexandru Sanislav