Bacoviană

Iată-ne din nou la a șaisprezecea „prima zi de școală” a Liceului Onisifor Ghibu din Oradea. Ca în fiecare an, ne adunăm toți buluc să auzim un „nou” discurs al reprezentanților școlii și invitaților.

ELIZA OŞAN

Preotul parcă mai salvează situația câteva momente, în care atenția este îndreptată asupra celor sfinte, făcându-se puțină liniște, dar în general nimeni nu ascultă, decât poate bobocii de clasa I, care habar n-au ce-i așteaptă. Altfel nu se explică entuziasmul unei fetițe care, încântată fiind, i-a spus mamei sale: „Vom primi teme pentru acasă? Uau, ce fain, abia aștept!”

Învățarea și temele în stil românesc nu sunt instrumente ale culturii, ci arme de distrugere în masă. De-aia, la un sfârșit de an școlar, ne călcăm în picioare, în disperarea de a ieși pe porțile școlii și de a simți cât mai curând prospețimea vacanței.

Cum spuneam, fiind adunați toți și așteptând terminarea discursurilor, amuzându-ne de boboci și smiorcăindu-ne pentru noi, nu putem să nu observăm anumite personaje-tipar (sau țipătoare), representative pentru liceu: „fitzoasa”, „manelistul”, „pitzi”, „șmecherașul” etc. Nu ne îngrijorăm prea tare pentru ei, pentru că, la urma urmei, aproape toți se maturizează, așa că putem considera liceul ca fiind singurul loc permis pentru astfel de aratanii și manifestări.

Ne trezim din visare și plecăm spre intoxicare: directorul dă startul, noi ne înghesuim în clase, iar ce ajungem, ne revenim încetul cu încetul din amnezia suferită pe timpul vacanței, în legătură cu tot ce ține de școală. Apoi spre ieșire. E primul dintr-un lung șir de drumuri spre casă, în care cădem grațios pe gânduri, empatizand cu Bacovia și mormăind teatral „liceu, cimitir al tinereții mele”.