Anii mă transformă permanent în veriga unui lanț vechi, iar acel „eu” devine poate cel mai greu lucru de definit. Fiecare eșec, fiecare suferință, fiecare bucurie și fiecare persoană ce a trecut și a staționat în viața mea reprezintă suma a ceea ce sunt astăzi.
Viața a suflat peste mine, m-a animat și m-a lăsat să mă învârt în caruselul său. Am desenat iar și iar același cerc. Începutul și sfârșitul amețindu-mă.
M-am pierdut printre vise. Pe unele le-am găsit încâlcite în noapte și nu am reușit să le descifrez. O parte din mine încă mai dezleagă noduri făcute de viață sau chiar de mine însămi.
Alteori m-am pierdut printre gânduri. Gânduri reci, critice, acide, intolerante, gânduri sufocate de atâta negură.
M-am pierdut în inimă fără să înțeleg cine sunt, dar m-am găsit în suflet. Speriată, neînțeleasă și răstignită de propriile întrebări. În jur erau multe cioburi. Cioburi din suflet, din inimă, din vise, din gânduri.
Cioburi care s-au ciobit între ele, iar pe jos a rămas doar praf de amintiri și inimi zdrobite. Și-am înțeles atunci că dintr-un singur ciob de inimă pot să reconstruiesc ceea ce sunt. Eu – tristă, fericită, singură, neînțeleasă, dar întotdeauna eu, niciodată altcineva!
Toate cioburile din suflet îmi vorbesc despre mine, mă oglindesc, mă descoperă. Sunt un copil ce s-a trezit în haina unui om mare căutând să-și recunoască și să-și înțeleagă noua înfățișare.
Mă întind pe pământul care mă hrănește și simt cum mă împletesc cu alte rădăcini. Le ating și știu că nu sunt singură, prin atingerea lor cunoașterea mea capătă noi dimensiuni, noi fire visătoare ce-și urmează propriul drum, ce-și caută propria putere. Viața merge mai departe, o curgere când lină, când clocotindă. Rădăcini pe cât de fragile par, pe atât de pline de conținut. Straturi ce învelesc esența noastră.
Sunt o rădăcină, o rădăcină ce-și caută cerul oglindindu-se în marea vieții. Azi mai mult pământ, mâine – o poveste.
Azi am oprit totul în loc preţ de cinci minute şi m-am privit în oglinda timpului. Mi-am stat alături mie însămi. M-am ghemuit asemenea unui copil printre secundele ce se scurgeau, căutând să înţeleg trecutul. Am simţit atunci că tot ce a fost mi-a trecut, că a venit momentul să îmi pun încrederea la uscat şi să-mi scutur de praf speranţele. Oprind lumea în loc, am înţeles că toate câte ni se întâmplă au un scop, un rost, dar mai ales un timp al lor.
Astăzi am privit din nou în oglinda retrovizoare, apoi am hotărât să-mi scot visurile de la naftalină. Pentru că vine o vreme când nimic din ce s-a petrecut nu mai contează.
ANDREEA FEHER
LOGO paper 