Un general înțelept zicea odată că în război nişte tineri care nu se cunosc, nu se urăsc, se omoară între ei din cauza unor bătrâni care se cunosc, se urăsc, dar nu se omoară între ei. Cât adevăr există în vorbele sale și ce profunzime ascund aceste cuvinte, ce nu lasă ochiul simplu al omului fericit să-i înțeleagă esența!
Pentru că putem noi să ne cultivăm perspectivele cu cele mai alese scrieri și jurnale despre războaie și bătălii, putem să ne întrebăm bunicii cu privirile melancolice, avem la dispoziția noastră oricare sursă de a ne informa asupra războiului, însă acel tânăr din basme, cu fața îmbujorată de tinerețe și cu ochii sclipitori, doar acea bătrână rămasă singură în ruinele ce nu demult reprezentau munca ei de o viață, în sfârșit, doar sutele și miile de capete cu părul bălai fluturând în zbor, care au simțit amenințarea unei tragedii căzând ca un necaz peste ei, pot înțelege ceea ce nu poate fi exprimat prin cuvinte.
Cum nu poți găsi suficiente vorbe să-ți exprimi emoția unui cântec angelic, privirea unui chip angelic ce așteaptă să fie dezmierdat, cum nu am putea descrie niciodată anumite trăiri profunde și misterioase ce conturează viața în modurile și capriciile lor, așa nici ei nu ar putea, sau nu ar dori să dea glas acelor amintiri și emoții provocate de ceea ce înseamnă un război.
Cei care au fost și încă sunt nevoiți să-și îngroape o rudă dragă, victimă de război, cei care au cunoscut în timpuri grele voluptatea lacrimilor, care au simțit durerea tăcută a unei amintiri fugare sunt cei cărora soarta i-a blestemat să treacă prin război, ei sunt acei supraviețuitori care încearcă să-I facă pe ascultători să înțeleagă o parte din ceea ce au trăit cu propriul suflet și trup.
Iar cum îi privim cu toții în jurul focului, observând cum trăsăturile lor se încruntă pentru a-și aminti un ciob de amintire și pentru a retrăi clipa încă o dată. Ne povestesc despre cum au fost nevoiți să trăiască de-a lungul istoriei și să supraviețuiască sărăciei, foametei, durerii continue și suferințelor. Peisajul predominant al tinerilor soldați, ce inspiră viață, speranță și alte emoții puternice pe care nu le-aș putea așterne pe hârtie, încurajați de cântece și strigăte de admirație, îndreptându-se spre morțile lor. Există un moment când, fericit că este admirat văzându-se un tânăr ce se dedică trup și suflet patriei , un soldat devine conștient de mândria și însuflețirea lui, atunci pare și mai oacheș sub privirile sclipitoare ale mulțimii.
Acestor băieți, acum fantome ale trecutului, le-a fost ruinată inocența și totodată au contribuit la masacrul pe care îl oferă războiul. Milioane de vieți fără de vină au fost spulberate de către aceste simboluri ale unui viitor mai frumos! Locuințe, sate, orașe întregi au dispărut de pe fața pământului și o dată cu ele și oamenii. Au rămas ruinele, traume și sentimente de ură puternice între popoare pe care anii nu le-au putut îndepărta în niciun chip. Iar în spatele acestei suferințe cumplite, cei care sunt la putere ies cu mâinile curate și își îndeplinesc scopurile răsărite din mințile lor bolnave.
În zadar le este însuflețită soldaților speranța și iluzia onoarei, când prin sângele lor curge în permanență frica de moarte și disperarea de a-și salva pielea, măcar pentru încă o zi. În zadar se luptă oamenii să supraviețuiască terorii unui război, dacă mereu va exista cineva însetat de sângele și de oroare, orbit de idealuri cu greu de îndeplinit.
Primo Levi, un tânăr scriitor evreu, supraviețuitor al celui de-al doilea război mondial, a scris în cartea sa că victimelor de război ar trebui să li se inventeze un nou alfabet, cu alte semnificații. Pentru ei, tristețea, foamea, groaza și chinul nu sunt cuvinte suficient de profunde să însemne cu adevărat ceea ce au fost siliți să îndure și să trăiască. Nimeni, în afară de cei care au ghinionul de a-și căra zilele în asemenea circumstanțe, nu ar putea înțelege ce este de fapt un război. Pentru că războiul nu este doar luptă sau sânge vărsat, nici imaginea unui morman de cadavre, ci lucruri mult mai umane și intime din viața de zi cu zi a oamenilor, care vorbesc vrute și nevrute, tremură de frig și spaimă, iar în rest mor la mâna inamicului înverșunat.
Partea cea mai tragică a acestei istorisiri este că, deși am fost nevoiți să trăim atât de multe suferințe, daune psihice, morți, să înțelegem cum e să fi chinuit în cele mai inimaginabile feluri, să ajungem în pragul sinuciderii și să privim moartea ca un paradis al suferințelor noastre, războiul nu este terminat. În ciuda nenumăratelor secole de războaie și morți cu sânge rece, încă întâlnim oameni bătrâni ce ajung la conducere și împing tinerii cu un viitor în față să-și urmeze destinul soldatului rămas același din antichitate, să fie despărțit de cei dragi inimii sale un amar de vreme, pentru propriile scopuri și idealuri crâncene care oferă plăcere doar celui ce manevrează din umbră acest joc al morții, fără cale de scăpare, fie măcar să existe speranța unui sentiment de compasiune sau de milă.
Spre groaza noastră, a tuturor, în epoca noastră, lumea încă este nevoită să suporte necazurile războiului. Mă gândesc la bietul popor ucrainean care se zbate pe ținutul său împotriva armatei ruse, la ruinele și atacurile constante din Siria și Afganistan. Mă gândesc la tineri, acești copii ai patriei și ai viitorului necunoscut, care sunt siliți să-și privească frații și surorile muribunde sau să ia chiar ei în mână arme ca să nimicească cu sânge rece niște copii la fel de chinuiți ca și ei, cu aceeași inocență și privire în ochi pe care doar cei ce încă speră la o schimbare în bine o mai au.
Doar sufletul frumos are încă puterea să iubească și să ierte, doar cei cu inima înflăcărată simt compasiune chiar și pentru cei mai înrăiți dușmani, însă doar aceștia sunt supuși unei sorți crunte, în care frica, moartea și dragostea sunt la fel de greu de suprimat.
ALEXANDRA CERNEI
Acest text, ilustrând un eseu argumentativ pornind de la un citat, a ajuns la noi prin amabilitatea dlui Alexandru Popoviciu, profesorul de Limba română al Alexandrei Cernei, căruia îi mulțumim.
LOGO paper 