Patul lui Procust de Camil Petrescu este un roman apărut pentru prima oară în 1933, în două volume, la Editura Naționala-Ciornei.
O carte care implică două planuri literare aproape complet separate. Strălucită – și atemporală – analogie a patului lui Procust și implicările sociale se reflectă în planul narativ, în cele din urmă, oricine din sfera mediocritățIi suferă soarta oaspeților lui Procust. (patul lui Procust era un pat de aramă pe care personajul mitologic Procust își întindea oaspeții, cu scopul de a-i ucide).
Titlul reprezintă în acest caz nu povestea unui grec nebun, ci povestea intelectualului și a societății. Intelectualul este văzut ca fiind cel care nu se poate adapta în societate, căci societatea nu-i acceptă pe cei care nu se încadrează tiparelor (Procustes, zis și Întinzătorul, îi ucidea pe cei ce nu încăpeau perfect în patul său de aramă).
Patul lui Procust e romanul unor vanități rănite: a doamnei T. și a lui Fred Vasilescu. Nu vreau să dezvălui foarte mult firul narativ al romanului, divulgând despre ce este vorba, așa că-mi voi exprima părerea cât mai izolat posibil de acțiune în sine. Camil Petrescu a încercat să facă cititorii să o urască pe Emilia Răchitaru, personaj secundar al operei, făcând-o să pară o fată grasă, superficială, fără emoții și de neiubit, însă pentru o mare parte dintre cititori – printre care mă număr și eu – autorul a făcut exact opusul: m-a făcut să realizez faptul că Emilia Răchitaru a fost suficient de deșteaptă încât a jucat viețile mai multor bărbați, simultan, fără că aceasta să-i întâlnească. Prin această încercare, autorul a fost văzut ca oponent al doctrinei care militează pentru emanciparea femeii și extinderea drepturilor ei, stârnind așadar comentarii negative.
Totuși, romanul și-a câștigat cititorii surprinzându-i prin relevanța pe care o are și-n zilele de azi. Roman despre iubire, arată importanța statului social în societate, dar și incompatibilitatea dintre oameni, cu un fin studiu despre sentimentele umane.
Pe lângă relevanța pe care o are în zilele de astăzi, romanul a captivat cu o impresionantă colecție de contemplații profunde, acesta fiind unul dintre motivele pe care o recomand cititorilor acestui articol,
Aceste valoroase cugetări, în ciuda perspectivei anti-feministe pe care a folosit-o autorul și în pofida firului epic, care nu mi se pare interesant, mă fac să clasific romanul în topul cărților pe care le-aș mai citi încă o dată, fiind poate cel mai frumos formulat roman pe care am avut plăcerea de a-l citi, de aceea voi și adăuga citatele mele favorite:
„Ceea ce simt eu pentru tine nu este nici dragoste, nici ură…E ceea ce simte somnambulul pentru lună… Încolo, nimic…”
„- Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?…
– Ba da, mă atrage… Poate că e singurul rost al unei vieți mărginite, comune, cum e viața noastră. Și-mi place… dar știu că nu durează… că nu corespunde unei realități… Îmi place mult să privesc o noapte cu lună… și uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar știu bine că luna e altceva decât ceea ce pare… Nu întind mâna s-o prind… E mult și ceea ce dă, fără intenție și sforțare.”
În încheiere, răspunsul la întrebarea cu care am început acest text este diferit de la cititor la cititor, așa că vă invit să răspundeți voi singuri! (evident, după lectura romanului 😀)
BEATRICE BERCE
LOGO paper 