Mi-e dor, mi-e dor să văd apusul alături de prietenii mei, mi-e dor de serile petrecute cu aceștia, mi-e dor de acel „la un suc” care nu mi-a mai făcut cu ochiul de prea multe zile, mi-e dor chiar și de școală.

Mi-e dor, așadar, de toate lucrurile ce păreau că nu-mi pot fi luate vreodată.

Mi-e dor s-aud toate discuțiile (literare, filozofice, politice sau chiar religioase) ale oamenilor care, înainte de pătrunderea acestui virus în România, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de așteptare a dentistului, „își spuneau părerea” despre imposibilitatea acestuia de a ajunge și în țara noastră. Dar iată că a ajuns și iată că ne-a schimbat viața de zi cu zi, așa cum era ea, și pe care, uneori, chiar o credeam plictisitoare.

Singurul gând care mă ajută sa nu mă plictisesc, făcând aceleași lucruri de când ne-a fost restricționat programul cu privire la părăsirea locuinței, este gândul că „viața normală” va reveni, că-mi voi îmbrățișa curând prietenii, că voi merge mai cu drag la școală și că voi prețui mai mult timpul și momentele pe care nu le știam aprecia.

BEATRICE BERCE

Acum, în încheiere, vreau să vă rog să ascultați sfaturile autorităților și să nu îndrăzniți să vă pierdeți speranța, căci curând lumea-și va reveni.

BEATRICE BERCE, waiting for the good old days